- EVE CHASE -
După un moment, Teddy se întoarce și pare mulțumit de sine.
Trage alături două scaune și face o punte între ele, cu mâinile pe un scaun și cu picioarele pe celălalt.
Hera face turul bucătăriei, ronțăind. Se duce la colțul ars al checului cu fructe al lui Marge, ciugulește o stafidă și o aruncă în gură.
— Trebuie să te duci la dans, Big Rita, spune Teddy, privind-o de-a-ndoaselea.
— Nu fi caraghios.
Ia o strecurătoare dintr-un cui din perete.
— I-am spus lui Robbie că, în secret, tu vrei să mergi.
O bretea de la salopetă i se descheie și catarama aterizează cu zgomot pe podea. Teddy începe să se încovoaie de mijloc.
— Pentru numele lui Dumnezeu, Teddy!
— Dar poți să te gătești, protestează băiatul.
Hera chicotește cu gura plină.
— Nu mă aflu aici ca să umblu aiurea. Termină, o să te lovești, Teddy. Hera, mai lasă checul ăla. Teddy cade grămadă la podea. Rita îi pune pe cap strecurătoarea de aramă. Iar tu ai putea să porți asta.
Teddy își trage strecurătoarea pe față și se uită prin găuri.
— Sunt o varză.
— Tu ai zis-o, spune Hera.
— V-am întrebat cine era la ușă.
Vocea lui Jeannie vine de departe spre ei.
Ochii lui Teddy se deschid larg și sclipesc prin găurile strecurătorii. Hera deschide gura. Rita se întoarce tresărind. Și iat-o –
incredibil! – pe Jeannie, cu fața albă ca varul, cu un zâmbet inexpresiv și un halat de casă alb perlat, din mătase, garnisit cu fulgi de marabu.
Stă sprijinită de tocul ușii, tremurătoare ca un fluture.
Rita e șocată de înfățișarea ei, cu pielea cenușie ca terciul de ovăz, cu părul uscat și încrețit. Jeannie avea bucle bogate, negre, care 95
- CASA DE STICLĂ -
străluceau ca mătasea. Ochi ca pietrele prețioase. Astăzi arată de parcă fața i-ar fi fost ștearsă cu guma.
— Mami! se repede Teddy spre ea, purtând încă strecurătoarea pe cap.
Jeannie se grăbește să-l îmbrățișeze stângace și râde.
Strecurătoarea cade zdrăngănind pe podea.
— Deci cine era? întreabă Jeannie și mai insistent.
Are ochii sticloși.
— Robbie. Robbie Rigby.
Ritei îi place să dea vești interesante.
Fața lui Jeannie se umbrește.
— Ah! face, pieptănând delicat, cu degetele, părul lui Teddy. Vreo scrisoare pentru mine?
— Nimic de la poștă. Chiar mă întrebam dacă este poștă pe-aici.
Jeannie se uită la Hera și înapoi la Rita.
— Ar trebui să fie.
Cu coada ochiului, Rita o vede pe Hera cum își trece un picior în spatele celuilalt, părând stânjenită, și se întreabă de ce.
— Îmi pare rău, Jeannie.
— A sunat cineva?
În vocea lui Jeannie licărește speranța.
