Farfuriile zdrăngănesc. Mama a sunat-o pe Annie? repetă
nevenindu-i să creadă.
— A sunat-o acasă. Nu știai? Helen nu i-a cerut permisiunea. Uau!
A supărat-o pe Annie. Foarte tare. Ar fi trebuit să-ți spună.
— Ce… ce-a zis mama?
Se încordează, agitat.
— Va trebui s-o întrebi pe ea.
— Frate!
Se întoarce spre ușă, scoțându-și telefonul. Bănuiesc că Helen o să
capete o săpuneală.
— Stai, nu pleca încă. Îl apuc de braț. Se uită la mâna mea, pe care o retrag imediat, de teamă că încalc o limită. Date fiind circumstanțele… Are decența să roșească. Fac tot posibilul să
zâmbesc încurajator. Annie spunea că ești din Londra?
Confirmă din cap.
— Tocmai am sosit.
— Nu mă deranjează să aștepți aici. Serios. Mi-ar face plăcere. Ah, a sunat prost. Mă privește speriat, ca și cum tocmai i-am făcut propuneri. Sunt sigură că Annie n-ar vrea să te rateze, am adăugat imediat.
— De fapt… Pentru un moment dramatic, pare gata să plângă. Își mușcă obrazul pe dinăuntru. N-a vrut să mă vadă. Ar trebui să-i respect nevoia de spațiu. Se îndepărtează pe hol. El poate să iasă din toată situația asta. Annie nu poate. Îmi pare foarte rău.
— Văd asta, e tot ce pot să spun mai drăguț.
Cel puțin, e sincer. Pescărușii țipă pe sus.
90
- EVE CHASE -
Afară, pe alee, apusul de soare îmi intensifică stresul. Cât timp mai am lumina zilei? Mă gândesc la stâncile acelea, cu marginile lor sfărâmicioase precum chitul, și la pietrele zimțate de sub ele. O văd pe Annie alunecând la fel ca mama. Să sun la paza de coastă? La poliție? Să mă duc s-o caut chiar eu? Îi mai dau douăzeci de minute.
Nu, zece.
Îl urmăresc pe Elliot cum se apleacă și intră în mașină, pieziș, cum fac oamenii cu picioare lungi. Un 4×4 argintiu. Genul de mașină pe care londonezii o cred indispensabilă în Devon, de parcă toate șoselele noastre ar fi drumuri de pământ pe care umblă măgarii.
— Mi-a părut bine să te cunosc, Elliot.
Întrebându-mă dacă asta e și ultima dată când îl văd, mă aplec la geamul mașinii, cu mâinile sprijinite pe genunchi, și mă uit înăuntru.
Un paddleboard zgâriat pe bancheta din spate, o sticlă de pepsi goală, o carte de Lee Child cu copertele uzate și o pereche de adidași murdari. O scurtă perspectivă asupra tânărului cu care fiica mea și-a petrecut vara și de care, nu cu mult timp în urmă, mama spunea că
Annie e îndrăgostită până peste cap. Uitându-mă cum accelerează
vijelios mașina, proiectată pe cerul de culoarea macroului și ridicând nori de praf, îmi dau seama de ce s-a îndrăgostit Annie de el. Dar nu înțeleg de ce l-a ținut secret.
91
- CASA DE STICLĂ -
16. RITA
Rita scufundă cartofii în apa fierbinte, cu o lingură de lemn.
— Vreți să răspundeți? strigă fără să se adreseze cuiva anume. E
cineva la ușă.
După un moment, Teddy derapează în bucătărie, încălțat numai în șosete, și întinde mâinile în lături, ca un aeroplan.
— Uuuuaaah… E Robbie. Vrea să vorbească cu tine, Big Rita.
— Cu mine? Sângele îi năvălește în cap. Simte că o ustură
picioarele proaspăt epilate. Gătesc. Spune-i că… nu pot.
Ca și cum n-ar fi fost umilită destul cu o zi înainte. Simte încă
rușinea: a sărit la Robbie cu o creangă de pe jos și a strigat la el: „Dă-te înapoi, Fingers!”, ca o nebună. Iar el nici nu s-a clintit, doar a întrebat-o politicos de ce e încălțată cu ghetele lui. „Sunt obișnuită cu străzile marcate de indicatoare. Copacii seamănă toți între ei”, i-a explicat repede, tresărind. I-a pus pe umeri scurta lui de pădurar, grea și ușor mirositoare. A observat mâinile lui nu foarte curate, mâini mari, de tâmplar, cu unghii plate și pătrățoase, ca niște ferestre.
