Să preia controlul. Dacă tot are ora asta numai pentru ea, acum ar fi momentul perfect.
La parter, casa trosnește și geme, ca o bătrână care se așază în fotoliu. Își trece degetele peste faianța rece din bucătărie, recuperând un biscuit de pe comodă, și deschide ușa din spate. Cerul e încă
sângeriu la răsărit, ca și cum ar fi luminat de un incendiu forestier din depărtare.
Alungând din minte asocierea asta supărătoare, își trage ghetele bărbătești pe care le-a luat Marge din magazia de lemne – enervant e că i se potrivesc – și își leagă cordonul halatului, iar strânsoarea din talie îi dă siguranță.
Pavajul spart al aleii din grădină i se mișcă sub picioare. Copacii răsună de cântecele păsărilor. La poartă, se oprește lângă o tufă
imensă de hortensii, a cărei inflorescență de vară târzie strălucește într-un alb sidefat și pare că privește în urmă, spre casă. Ferigile delicate, crescute în crăpăturile zidului, îi fac semne ca mâinile unui bebeluș. De aici, Foxcote arată intim și sigur. Dincolo de zid, nu tocmai. Trage zăvorul porții, apoi înțepenește.
Vrea să facă asta, să-și fixeze pădurea în minte, ca pe un fluture în insectar, ca să nu mai fie un spațiu periculos dincolo de fereastră. Să-i reducă proporțiile așa încât să nu fie mai amenințătoare decât pâlcurile de copaci din plastic din setul de trenulețe Hornby ale lui 80
- EVE CHASE -
Teddy. Se întreabă dacă lucrul ăsta e posibil. Stând acolo singură, își dă seama că frica i s-a cuibărit în oase, în vintre. Vine mult mai dinainte de lista lui Marge. Sau de grija pentru copii.
Pe măsură ce Rita creștea, buni nu vorbea niciodată deschis despre accidentul care îi omorâse părinții – era un subiect-tabu dar spunea că pădurile sunt locuri în care stau la pândă „oameni răi”. Și „nu numai atât” (deși niciodată nu preciza ce anume). Ea nu avea mașină, nu-i trebuia „sicriu pe roți”. Voia ca Rita să stea în casă. Nemișcată.
În siguranță, pe canapea.
Ceea ce n-a spus niciodată era următorul lucru: „Îți amintești, Rita, cât de mult le plăceau părinților tăi, Poppy și Keith, drumul și spațiul deschis, pădurile și munții, dormitul sub cerul liber, mâncarea de fasole la sufertaș, pârâitul și trosnitul focului de tabără?”
Dar brusc, Rita își amintește. I se desprinde o amintire: stă pe umerii tatălui ei, în lumina aurie care trece prin frunziș. Nu știe sigur unde sunt, nici când, sau dacă era în weekendul accidentului. Dar simte forța cu care o ridică și o ține – nu-i e teamă că o să cadă, câtă
vreme are mâinile lui uriașe pe genunchi – și îi aude râsul ridicându-se spre bolta de frunze.
Închide poarta în urma ei.
Luna se ițește printre crengi, tulburând oile adormite. Mai simte o prezență: un trosnet sub copite; țârâit de insecte. O bufniță nevăzută
huhuiește. Sunetul rămâne suspendat în aer, ca un inel de fum.
Ezită, apoi o ia pe cărarea care ocolește buturuga și grămada piramidală de bușteni – da, cu siguranță letală –, apoi decide să
înconjoare casa, pe traseul pe care se pare că merg copiii. În curând, e distrasă de o căprioară. Apoi, din stânga, o vulpe ca o vâlvătaie, ducând un iepure în gură. Se oprește să admire mușchiul de pe un uriaș copac prăbușit. Ciuperci otrăvitoare. Se apleacă, sprijinindu-și mâinile pe genunchi, și se încruntă: sunt acestea temutele pălării ale morții?
81
- CASA DE STICLĂ -
Altceva îi atrage privirea. Ceva de un alb imaculat. Nepotrivit cu locul. Un botoșel de bebeluș. Păstrând încă forma unui picioruș.
Pierdut recent. E ciudat să găsești așa ceva într-o zonă atât de împădurită – nici un cărucior n-ar putea merge pe-aici. Îi amintește de ceilalți botoșei – garnisiți cu dantelă, niciodată purtați – pe care îi păstrează Jeannie. Îl agață într-o creangă joasă, așa cum obișnuia să
atârne pe grilaje, în Londra, mănușile pierdute de copii.
Merge mai departe. Dar cărarea a dispărut. Și e mai întuneric, coroanele copacilor s-au unit deasupra ei, ca umbrelele pe o stradă
aglomerată din Londra. Din pământ ies rădăcini și se înfășoară în jurul bolovanilor sau atârnă de crengi. Fără veste, un hău i se cască
sub picioare, iar ea se apucă de ferigi ca să se oprească din cădere.
Venindu-și în fire, se lasă în genunchi, rezemată de trunchiul unui stejar bătrân, înfășurându-și halatul în jurul corpului, ca pe niște aripi, și scoate biscuitul cu cremă. Se bucură că n-o văd copiii. Ce-ar mai chicoti de zăpăceala ei! Și totuși. Biscuitul ajută.
Dar e ceva în spatele ei. Își înalță capul. Un zgomot. Trosnet de vreascuri. Pași? Încremenește gândindu-se la ce a zis Marge despre atracția pentru pădure a nebunilor și fugarilor. Despre ciudatul numit Fingers. Neîndrăznind să se uite în spate, se trage după
trunchiul copacului, îmbrăcat în iederă deasă, și își adună poalele halatului, dorindu-și să nu fi fost de un asemenea roz-pudră
nenatural. Pașii se opresc.
Ceea ce aude nu este respirația ei precipitată. Este respirația altcuiva. Frica o încolțește. N-a supraviețuit accidentului de mașină, incendiului și vorbelor lui Fred: „Nici un bărbat n-o să te vrea, Rita”, ca să-și găsească aici un sfârșit oribil. Alt pas. Inima îi bubuie.
Degetele îi zvâcnesc. E pregătită.
82
- EVE CHASE -
14. HERA
Pădurea prinde viață dincolo de fereastra mea întredeschisă. Nu-mi trebuie ceas deșteptător la Foxcote. În drum spre baie, văd că ușa de la dormitorul lui Big Rita e întredeschisă și intru. Un pat răvășit; un teanc de cărți pe noptieră; o bluză atârnată pe spătarul scaunului.
Dar nici urmă de Big Rita. Unde-o fi? Mă gândesc la bona care a șters-o înapoi la Paris, fără să-și ia la revedere. Ajutorul mamei a făcut la fel. Îmi ciugulesc pielițele din jurul unghiei; mi le rup până dau de carne și simt gust de metal.
Dar Rita nu și-ar lăsa terariul, nu-i așa? Și nu ar pleca fără să-și facă
patul mai întâi. Și-apoi, nici n-are unde să plece. Nu are familie. Nu are casă. Ăsta e unul dintre cele mai bune aspecte în privința ei.
