— O, Elliot e distrus, spune Helen prompt, agasată.
— Aș prefera să nu vorbești direct cu fiica mea.
Trebuie să fac un imens efort să fiu politicoasă. Omul din barcă se așază pe punte și începe să zdrăngănească la chitară. Niște acorduri de la Radiohead.
— Uite ce-i, Vicky…
— Sylvie.
Stârcul se uită la mine, de pe malul râului.
Licăririle verzi de lumină pe care le aruncă apa canalului par să se amestece cu acordurile chitarei. Și totul se leagănă. Mă simt amețită.
Doamne! Viața mea e un dezastru. Totul se duce de râpă. O vreau pe mama înapoi.
Helen își drege glasul.
— Vreau ca problema asta să se rezolve cât mai repede.
— N-a avut timp să proceseze situația, îi spun, încercând să mă
abțin.
„Problema”?
— E nevoie de bani?
— Cum? Nu.
Deci Helen este una dintre acele femei bogate din Londra obișnuite să rezolve cu bani orice problemă. Începe să mă răscolească
furia, întunecată, nedirecționată, neclară ca sens, dar de o forță pe care o resimt în pântec. Strâng cu o mână balustrada rece de metal.
— Trebuie să subliniez că este în joc viitorul unui tânăr inocent?
— Nu chiar inocent.
Îmi tremură vocea.
— Elliot are doar douăzeci și unu de ani. Încearcă să-și croiască un drum în viață. Dacă Annie și-a închipuit că… Ei bine, ca s-o spun mai drăguț, Elliot nu este în situația de a deveni tată.
— Annie are optsprezece ani și are o ofertă de la Cambridge.
— Cambridge? Spre satisfacția mea, nu-și poate ascunde surprinderea. Atunci, spune ea, făcând o ușoară corectură mentală, 78
- EVE CHASE -
suntem în aceeași barcă, nu-i așa? O să sun înapoi după weekend.
Când va avea programarea făcută.
Un clic și telefonul moare. La dracu’!
— Vaca naibii! strig, ceva mai tare decât am intenționat.
Îmi dau ochii peste cap și mi-i acopăr cu palmele lipicioase.
— Ești bine?
Îmi iau mâinile de la ochi și îl văd pe bărbatul de pe punte, aplecat peste chitară și uitându-se la mine. Mă inundă căldura.
— Eu… Nu. Da, sigur, strig spre el, apoi o șterg în casă. Annie!
Ușa de la baie e închisă. Vorbesc prin ea. Mama lui Elliot n-ar fi trebuit să sune. Indiferent ce zice, ignoră. Hei, ești bine? Pot să intru, iubito?
Annie nu răspunde. Deschid ușa. Baia e goală. Cutiile de la testele de sarcină sunt împrăștiate în jurul chiuvetei. Îmi stă inima-n loc. Mă
reped în dormitorul lui Annie, văd harababura de pe pat, sertarele de lenjerie răscolite, și simt că-mi năvălește sângele în cap, ca într-o cădere de la înălțime. Annie a plecat.
79
- CASA DE STICLĂ -
13. RITA
Cinci fără un sfert dimineața. Mintea Ritei e agitată ca un stup.
Patul de fier se clatină precar când se ridică și se întinde după halat, care, în lumina slabă, seamănă cu un om spânzurat în spatele ușii. Nare rost să mai stea în pat, încercând fără succes să adoarmă la loc și gândindu-se la Jeannie, la copii și la pericolele pădurii ăleia care se înghesuie până în zidul grădinii. Și, așa cum s-ar exprima Walter concis, ea nu e plătită ca să gândească. Treaba ei e să-i țină pe toți în siguranță. Și, ca să poată face asta, trebuie să se familiarizeze cu locul.
