Odată intrată, casa pare mai goală ca oricând. Străbat holul, trecând pe lângă vechile hărți înrămate de pe pereți. Indicatorul de lemn pe care Annie l-a făcut pentru mama cu ani în urmă: „Rita’s Beach Retreat”. Pe comodă, un grup de fotografii de familie și un bol de lemn plin cu chei redundante. Mi se rupe inima când văd pe podea saboții bocănitori ai mamei și opritorul de ușă improvizat de tata din gută de pescuit, un risc permanent când te întorci cherchelit de la pub, pe întuneric.
Nici un semn că Annie ar fi trecut pe-aici.
Dar în bucătărie îmi crește moralul. Pe masă e o cană cu ceai băut pe jumătate. Rece. Dar nu tulbure. Sus, paturile sunt încă strânse. Să
fi dormit Annie pe canapea? Întotdeauna i-a plăcut să doarmă pe canapea, învelită cu o pătură, ca un cățeluș. Mă uit prin camera de zi.
Da, canapeaua e în dezordine, cu pături răvășite. A fost aici. Îl sun pe Steve. Când răspunde, se aude pe fundal o voce de femeie care tace brusc. În momentul ăsta, nu-mi pasă cine este. Sunt redusă la o singură dimensiune: mama lui Annie, așa cum se contractă pupila până devine un simplu punct negru.
Cădem de acord că e mai bine ca eu să stau pe loc decât să risc s-o ratez pe Annie ducându-mă s-o caut. După ce ud conștiincios plantele, nu știu ce să mai fac. În casă, absența mamei e apăsătoare.
Tot felul de mărunțișuri lăsate în urmă: ochelarii de citit, cărți de la bibliotecă, având termenul de restituire depășit și lăsate deschise pe o etajeră. Gândul mă duce în urmă, la alte veri petrecute aici, destul de banale atunci, dar încărcate acum de nostalgie. Totul e atât de 87
- CASA DE STICLĂ -
familiar încât doare. Aroma de nuga a trandafirilor de dulceață ai mamei, de la fereastra bucătăriei. Gustul apei de la robinet.
Peste toate astea, mă simt responsabilă pentru Annie cu fiecare celulă a corpului, așa cum mă simțeam când o lăsam la creșă, iar zilele mele se măsurau în secundele rămase până când aveam s-o țin din nou în brațe. Dar aici, fiecare ticăit al ceasului de perete e ca o lovitură. Mintea mea continuă să se blocheze în punctul interzis: celulele care se multiplică în pântecul lui Annie; pulsul electric al unei inimi; embrionul curbat ca o crevetă; unghiuțe mici care se formează. Stop. Nu te duce cu gândul acolo. Nu trebuie să aibă
copilul ăsta.
Mă foiesc agitată prin camera de zi și mă prăbușesc pe un fotoliu, cu fruntea în palme. Abia când ridic privirea, îl văd. Acolo, pe măsuța de cafea, un dosar A4 îngălbenit. Citesc eticheta de pe fața lui o dată, de două ori, fără să procesez, apoi am un șoc întârziat. Scrisul încrezător și întortocheat al mamei: „1971, vara”. Dumnezeule! Oare unde o fi găsit Annie ăsta? Eu nu l-am mai văzut niciodată.
Trecutul îmi suflă în ceafă. După un timp, risc să ridic coperta. Un vraf de foi de ziar îngălbenite. Când mă apuc să le sortez cu mâini tremurătoare, aud soneria de la ușă. Las jos dosarul.
Nu e Annie. E un tip de doi metri și ceva. Poartă blugi lălâi de skater și o șapcă de baseball cu New York. Se uită cu speranță peste umărul meu, în hol.
— Annie este?
— Nu, nu este. Mă uit mai bine la el, întrebătoare, ridicându-mi de pe față părul răvășit de briza sărată care bate dinspre mare. Scuză-mă, nu ești cumva…?
— Elliot.
Schițează un zâmbet, apoi pălește, ghicind cine sunt.
Deci acesta este misteriosul Elliot. E într-un mare fel, atletic și arătos în felul acela tipic englezesc, neglijent studiat, cu ochii aceia de 88
- EVE CHASE -
star pop, umbriți de gene negre, dese. Înțeleg cum asemenea ochi pot băga o fată în necazuri.
Nu pot să nu mă holbez la el. Mă trezesc întrebându-mă prostește cum ar arăta copilul lor.
— Eu sunt Sylvie, mama lui Annie.
— Bună ziua, spune el stânjenit.
Înghite în sec, iar mărul lui Adam i se ridică și coboară, apoi își dă
jos șapca, descoperindu-și părul des, blond-închis.
— Vrei să intri?
Fac un pas în spate.
Mi-e clar că nu vrea, dar e prea bine-crescut ca să refuze. În bucătărie, umerii și picioarele lui par prea mari pentru dimensiunile încăperii. Iar el pare prea tânăr pentru încurcătura în care se află. Îi apar broboane de transpirație pe frunte.
— Vrei ceva de băut? Întrebarea mea nu ușurează cu nimic situația stânjenitoare. Ceai? Un pahar de apă?
— Nu, mulțumesc. Are o privire de animal căzut în capcană și observ cearcănele de stres. Un mușchi i se contractă într-o parte a maxilarului țepos. Nu s-a bărbierit astăzi. Ar trebui să plec… spune pe un ton de scuză.
— Annie a fost aici, îi spun repede, ridicând un nou val de anxietate. Dar a plecat. Iar telefonul ei e tot închis. De ce o interesează
pe Annie trecutul familiei extinse, când propriul viitor pune asemenea probleme urgente? Inspir adânc. Ai idee unde ar putea fi?
— Nu știu. Îmi pare rău. Dincolo de fanfaronada de școală privată, băiatul are o vulnerabilitate dezarmantă. Drăgălășenie amestecată cu doza potrivită de tristețe. Annie s-ar putea să fi fost atrasă de asta.
Mi-a spus doar că se îndreaptă spre Devon, asta e tot. Era, gen, foarte repezită. Nu voia să vorbească.
— Da? Stai puțin, lasă-mă să fac socoteala. Expresia lui îngrijorată
mă face să mă întreb dacă nu cumva par puțin într-o ureche. Mintea 89
- CASA DE STICLĂ -
mea aleargă cu un milion de kilometri pe oră. Ați vorbit după ce a sunat-o mama ta, corect?
— Mama mea? Starea lui se transformă în panică. Face un pas înapoi și dă peste comodă, ca un animal bezmetic, care se izbește de gardul țarcului.