Deschid sertarul biroului să văd dacă n-a luat fotografiile părinților ei morți și tresar când îi văd zâmbind, de parcă ar urma să trăiască
veșnic. Mai e și un carnet. Îl iau și îl răsfoiesc. „Duminică. Jeannie încă deprimată. A mâncat trei felii de pâine prăjită.” Câte o însemnare pentru fiecare zi de când suntem aici. De ce notează
observații despre mama ca și cum ar fi o pacientă?
Închid sertarul, îngrijorată: e mama mai bolnavă decât credeam?
Mă duc să văd ce face. În dormitorul ei e întuneric și aerul e un pic stătut, ca respirația din timpul nopții. Dar cel puțin, în somn, mama nu arată ca cineva care s-ar smiorcăi pentru o floare scuturată.
Stau în liniște pe scaun, lângă patul ei, mulțumită că e aici, în camera ei, la numai trei uși distanță de a mea. Cel puțin, tata nu e aici s-o ducă înapoi la The Lawns. Și nici Don. Am reușit ieri să șterpelesc scrisoarea lui de pe preșul de la intrare, înainte s-o observe cineva. I-am recunoscut scrisul îndrăzneț și înflorat de pe cărțile poștale pe care ni le-a trimis de-a lungul anilor. Am aruncat-o nedeschisă în focul de tabără pe care l-am făcut în pădure. Colțul plicului s-a înfipt în jăratic și din el a izbucnit cea mai desăvârșită flacără, de un albastru-vinețiu.
83
- CASA DE STICLĂ -
Mă uit la mama și încerc să-mi amintesc cum era înainte de a pierde copilul și de a se pierde pe sine. E greu. E ca și cum aș încerca să-mi amintesc de cineva care s-a mutat cu mulți ani în urmă. Dar ceea ce-mi amintesc este că, atunci când plecam la școală dimineața, abia așteptam să mă întorc acasă. Nu mi-era teamă, așa cum mi-a fost tot anul ăsta. Iar dacă mama era în altă cameră, o simțeam totuși aproape, era o prezență, agitată și ocupată, sprintenă. Acum, cu cât sunt mai mult în preajma ei, cu atât mai mult îmi lipsește. Acum, pașii ei se aud altfel în timp ce urcă scările.
Toată lumea era atrasă de ea pe atunci. Nimeni nu traversa strada ca s-o evite. Dacă era în fața casei și tăia glicină să pună în vază, apărea câte o vecină care voia să stea de vorbă și se uita peste umărul ei spre holul de la intrare, în speranța de a ajunge cumva înăuntru, ca să-și bage nasul peste tot și să primească o porție din faimoasa ei cremă de zahăr ars, care îți încânta simțurile. Dacă nu le ieșea, o luau pe partea cealaltă: știu că am fost invitată la unele fete acasă doar pentru ca mamele lor să se poată întâlni cu mama mea. În speranța de a căpăta un loc la faimoasele cine oferite de părinții mei.
Îmi plăceau toate astea, râsetele, și vorbăria, și clinchetele paharelor, capetele portocalii ale țigărilor mișcându-se prin întunericul grădinii. Treaba mea era să înfig scobitori în feliile de grepfrut în coajă, și de brânză Cheddar, și în bucățile de ananas, și să
iau paltoanele musafirilor la intrare. După asta, mă așezam pe scară, cu fruntea sprijinită de baluștri, și mă delectam văzând lucruri pe care nu trebuia să le văd. Pe aroganta doamnă Pickering plângând cu fața la perete și întinzându-și rimelul, apoi strecurându-se înapoi la petrecere, cu un cocktail în mână și zâmbind ca și cum ar fi petrecut cea mai frumoasă seară din viața ei. Pe femeia care stă în casa aceea mare din Regent’s Park, schimbând așezarea la masă stabilită de mama, ca să stea lângă Don. Îi povesteam toate astea mamei a doua zi, iar ea izbucnea în râs, făcând să-i crape masca de ten Avon din argilă verzuie pe care îi plăcea să și-o aplice în dimineața de după
84
- EVE CHASE -
petrecere. „Fără secrete, Hera”, îmi amintesc că mi-a spus făcându-mi cu ochiul. „Poți să-mi spui orice.” Și eu înfloream de fericire. Ca și cum am fi fost noi două împotriva lumii.
Apoi totul s-a schimbat. După povestea cu copilul, nu mai puteam să-i spun nimic. Nimic care să fi contat în vreun fel. Nu voiam s-o întristez și mai tare. Tata a spus că trebuie să ne prefacem că nu s-a întâmplat nimic, că ăsta era cel mai bun lucru pe care-l puteam face.
Uitându-mă acum la mama, la fruntea ei ridată, la coatele ascuțite, nu sunt sigură că a avut dreptate. Un colț de păturică galbenă din bumbac iese de sub perna ei și mă întreb dacă doarme cu ea în fiecare noapte, ca Teddy cu Koala. Deși mi s-ar părea, deocamdată, o idee foarte proastă s-o trezesc și s-o întreb: „Și tu te gândești tot timpul la bebeluș?”, mi se întâmplă să vorbesc încet singură, mărturisindu-mi cât de mult îmi lipsește surioara mea. Cum m-am uitat de la fereastra dormitorului meu în noaptea aceea la legătura din brațele moașei, dar nu-mi amintesc ce am văzut: mintea mi s-a încețoșat puțin, ca o fereastră în iarna rece, care estompează imaginile.
Mama oftează și se întoarce pe partea ei de pat. Trebuie să fac un efort ca să nu mă strecor în așternut și să mă cuibăresc la spatele ei, așa cum făceam când eram mică.
Mă aplec, sprijinindu-mă cu coatele pe genunchi, o privesc, și un simțământ cald se răspândește în mine, ca o culoare. E plăcut să fii sincer, așa cum eram odată, când stăteam de vorbă doar noi două și ne încredințam secrete, și mă aud spunându-i despre carnetul pe care l-am găsit în cameră la Big Rita. De cum am spus-o, m-am simțit prost, ca și cum aș fi trădat-o pe Big Rita. Mai rău, respirația mamei se întrerupe și își schimbă ritmul, făcând să-i tremure pieptul de dantelă al cămășii de noapte. Îmi acopăr gura cu palma și mă întreb dacă nu cumva am spus prea mult. Dacă nu cumva somnul ei e mai puțin adânc decât am crezut. Dar pe urmă, începe să sforăie încet, cum toarce o pisică, și îmi dau seama că n-are cum să mă fi auzit și că totul va fi bine.
85
- CASA DE STICLĂ -
15. SYLVIE
Coloana de trafic de vacanță înaintează încet prin căldură, spre vest. Bat nerăbdătoare cu degetele în volan și mă uit spre coloana de alături, la mașinile de familie burdușite cu pături și bagaje. Mame exasperate răsucindu-se în scaun și încercând să-și țină copiii ocupați cu vafe de orez și dispozitive electronice. Încă își închipuie că asta e partea cea mai grea.
Când traficul se împotmolește, o sun pe Caroline să-i dau veștile.
La început, crede că mama a murit. Nu înțelege ce-i spun.
— Ia-o mai ușor, Sylvie, ce?
Așa că repet. Nu, n-a auzit greșit. Însărcinată. Nu, nu eu!
Dumnezeule! Annie! Un accident, bineînțeles, băiatul ăla, Elliot. O
încurcătură de proporții. Steve e praf. Ieri, mama aia îngrozitoare a lui Elliot a sunat și Dumnezeu știe ce i-a zis lui Annie. Annie a fugit de acasă. Nici unul dintre prietenii ei n-a văzut-o. Mi-a trimis aseară
un SMS: „Sunt bine. Am nevoie de spațiu, x” Și de atunci are telefonul închis. Simt că înnebunesc.
— O reacție de negare, poate.
Până în vara asta, libertatea lui Annie era una de risc controlat.
Steve o localiza prin telefon, urmărind-o de pe iPadul lui, ca pe una din acele hărți de pe spatele scaunelor din avion. Căutam pe Google Earth casele în care se presupunea că rămâne peste noapte, uitându-mă după semne care ar fi putut indica o condiție socială îndoielnică
și după câini agresivi. Și le sunam pe mame, doar ca să verific. Am fost hiperprotectori, am făcut-o să fie prea încrezătoare…
— O fi acasă la mama? întreabă Caroline, răzbătând prin monologul meu interior de autoincriminare. În locul ei, acolo m-aș
duce.
Satul e cuibărit între stânci masive. Te forțează să șerpuiești spre el de-a lungul unui drum de coastă sinuos, pe lângă ferma de lapte, 86
- EVE CHASE -
cu damful lui umed de grajd, pe lângă pub, apoi pe lângă zidul de piatră al portului de pe care săream când eram adolescentă, plonjând în apa verde ca jeleul. Merg mai departe, la vale, pe lângă biserica veche, cu mormintele pescarilor uitându-se țintă spre mare, apoi cotesc pe aleea mamei.
— La naiba! Mașina lui Annie nu e aici.
