Începe să vorbească încet, ca să umple liniștea stătută. Sunt bufnițe la streșini și ciocănitori zgomotoase în grădină, iar Teddy a zărit năpârci în grămada de bușteni. Rita vorbește peste umăr în timp ce forțează și deschide fereastra înțepenită, iar mirosul dulce de frunze și pământ intră în cameră. În depărtare, niște oi umblă prin pădure, ca niște nori. Împinge iedera și din ea zboară albine agitate. Rita le alungă cu mâna, în siguranță, spre cer.
Jeannie iese din culcușul așternuturilor. Deși doarme tot timpul, pare epuizată. Ochii îi sunt încețoșați și apatici, iar sub ei, pielea e uscată și vineție. Rita zărește mica geantă cu lucrurile bebelușului ieșind de sub pernă și i se strânge inima.
— Mami! strigă Teddy și se repede înspre pat.
Jeannie își trece degetele prin părul lui și se apleacă spre el cu un zâmbet palid, indulgent.
— Hei, salut, soldățelul meu!
Rita îi face un semn Herei, care șovăie în ușă. Ridicând borcanul cu florile sălbatice care deja încep să se ofilească, Hera se așază delicat pe marginea patului, neîndrăznind să avanseze mai mult în intimitatea lui. Rita schițează un zâmbet. Jeannie încă n-a observat florile. O să le observe.
Jeannie cască în palmă.
— A mai sunat telefonul, Rita?
Rita clatină din cap. Jeannie face o față dezamăgită. „Uită-te la flori”, se gândește Rita. „Uită-te la Hera.”
75
- CASA DE STICLĂ -
— Am… ți-am adus ceva, mamă.
Hera pune borcanul pe tavă și o privește atent pe mama ei dintr-o parte, printre gene.
— Hera a fost în pădure și le-a cules azi-dimineață, zice Rita, dorindu-și ca Jeannie să le admire. Special pentru tine, Jeannie.
— Ce frumoase sunt! spune Jeannie cu durere în glas, ca și cum frumusețea lor ar durea-o.
Rita zâmbește când Jeannie întinde mâna și atinge o floare. Dar aceasta se scutură numaidecât pe cearșaf, precum petalele violetelor de Parma9.
— Vai! spune Jeannie. Vai!
Rita se crispează. Privesc toți în tăcere floarea rămasă fără petale, apoi lacrimile mari ale lui Jeannie care se rostogolesc pe obraji și picură pe cearșaf.
— Mereu iese prost când încerc să te fac fericită, spune Hera.
9 Aluzie la o imagine din romanul În căutarea timpului pierdut de Marcel Proust.
76
- EVE CHASE -
12. SYLVIE
Scutur din nou testul de sarcină. Nu, la fel ca celelalte două, nu se răzgândește. Linia e groasă și de un albastru electric. Stau la masa din bucătărie, mă uit la el și nu-mi vine să cred. Devin conștientă de o energie ciudată care erupe în mine, ca și cum confirmarea dată de test ar fi închis, cu o zdruncinătură urâtă, un circuit periculos ascuns în mine.
— Rahat, mormăi, cu mâna la gură, și arunc o privire spre Annie, care patrulează în balcon cu receptorul telefonului nostru fără fir lipit de ureche.
Are fața umflată de plâns. O aud spunând doar: „Nu știu…” Elliot.
El trebuie să fie la telefon. Nu știu ce spune, dar nu-mi place. „Nu.
Nu pot să promit… Îmi pare rău”, spune Annie.
Mă trece un val de căldură. Mă ridic, mă duc spre ușa balconului și întind mâna după telefon. Spre ușurarea mea, mi-l dă fără să
protesteze, apoi dispare înapoi în casă. O clipă mai târziu, aud ușa dormitorului ei trântindu-se.
Simt telefonul fierbinte în mâna care-mi tremură. O grenadă.
Probabil că nu sunt o mamă – încurajatoare, deschisă la minte și cu simț practic – așa cum mi-am imaginat că aș fi într-o asemenea situație. Pentru că aș vrea să-l ucid pe băiatul ăla. Îmi agit pumnii spre cerul verii. De ce fiica mea?
Inspir adânc.
— Alo! (Nu te pierde cu firea!) Sunt Sylvie, mama lui Annie.
— Helen Latham. (O voce stilată. Ușor stridentă.) Mama lui Elliot.
În primul moment, amuțesc. Văd vizavi trapa de la barcă
deschizându-se. Totul se mișcă cu încetinitorul. Aș vrea să-mi termin conversația cu fiica ta, spune Helen răspicat, categoric. Poți, te rog, să mi-o dai înapoi la telefon?
— Mai bine vorbești cu mine, îi răspund după ce mă adun, pe un ton agresiv. Fiica mea e prea supărată în momentul ăsta.
77
- CASA DE STICLĂ -
