Eu abia luam note de trecere la matematică. O elevă agitată – „se lasă distrasă cu ușurință, nu ia studiul în serios”, spuneau profesorii
–, eram nerăbdătoare să mă mut la Londra, să mă întrețin singură, să
8 Glastonbury Festival – festival de muzică și artă contemporană.
67
- CASA DE STICLĂ -
mă îndrăgostesc și să duc o viață frenetică, plină de strălucire, care să
mă facă să devin altceva decât eram. Să mă îndepărtez de locul de unde veneam. De persoana care eram. Annie este o fată care face saltul în spirala evoluției.
Eu și Steve trebuie să fi făcut ceva cum trebuie. După patru sarcini pierdute, am decis să renunțăm la încercările de a mai face un copil și ne-am pus toate resursele în singurul nostru copil minunat. Spre deosebire de mine și de Caroline, care am fost lăsate să creștem de capul nostru, cu o ridicare din umeri părintească în sensul „Ce-o fi o fi” – erau anii șaptezeci –, Annie a primit lecții de vioară, antrenamente de tenis, pregătire școlară suplimentară, meditatori care s-o ajute să-și îmbunătățească rezultatele. Mereu i-am spus:
„Muncește din greu și o să faci orice îți dorești, Annie, orice îți pui în minte. Nu lăsa nimic să te țină în loc.” Și n-a lăsat.
Mă reped la ceainic.
— Cambridge-ul o să fie norocos să te aibă, Annie.
— Poți să te oprești din povestea asta stupidă cu Cambridge?
spune pe un ton care mă surprinde. Mă întorc la ea și mă încrunt. De unde vine izbucnirea asta? Aș putea să nu iau examenele. Își mușcă
buza de jos și privirea îi fuge într-o parte. Poate nici n-o să vreau să
mă duc.
— Trebuie să te duci! aproape că țip la ea.
Am început deja să visez la cariera fulminantă a lui Annie, cu fond de pensie și asigurări, lipsită de grija perioadelor moarte din activitățile liber-profesioniste, la studentul drăguț pe care avea să-l cunoască la Cambridge și cu care avea să se mărite. Dar, simțindu-mă pe teren instabil, îmi țin gura.
Ledul ceainicului clipește. Dar expresia lui Annie mă face să simt că ceva a stricat brusc momentul, iar ceaiul nu mai este o opțiune. Un lucru este diferit, deși nu-mi dau seama ce. E o barieră între noi, ceva deranjant, mișcător și subtil, ca ceața care se ridică peste canal dimineața devreme. Deschid frigiderul.
68
- EVE CHASE -
— Hai să luăm un prânz matinal. N-avem noi roșiile alea fabuloase de la piața producătorilor?
Annie vine și se apleacă deasupra blatului, uitându-se la terariu.
— Mamă…
— Și humus? zic și dau la o parte un borcan de muștar lipicios.
Unde e? Mai avem un pic ascuns pe undeva.
— Nu mai avem, îmi răspunde și își plimbă degetele pe sticla terariului, fără să mă privească. L-am mâncat eu.
— Atunci salam.
— L-am mâncat și pe ăla.
Nu zic nimic și întind mâna după tocător.
— Of, la naiba! Nu mai avem pâine. Se aude zgomotul grav al unui motor de barcă pe canal. Cineva e în mișcare. Mă întreb dacă e barcagiul atrăgător. Dau o fugă până la magazin. Un minut.
Îmi iau poșeta. Poate apuc să trec pe lângă el până nu pleacă.
— Mamă… Devin conștientă de ceva tangibil în aerul din bucătărie. O congestie. Până și terariul a început să sclipească ciudat, ca și cum niște licurici ar fi închiși în el. Trebuie să vorbesc cu tine.
— Ah! Îmi stă inima. Mi-a fost groază de conversația asta, la care mă așteptam oarecum: Annie spunându-mi că vrea să locuiască tot timpul cu Steve. Toată speranța pe care m-am străduit atât de tare să
mi-o construiesc în ultima săptămână începe să se ducă la vale. Îmi lipsește mama într-un mod dureros: ea ar ști ce să-i spună lui Annie.
Uite, știu că n-a fost ușor cu mine și cu tata… mă lansez. Și da, ai dreptate, ar fi trebuit să fiu mai sinceră cu tine înainte de…
— Nu e asta, zice ea și își acoperă ochii cu palma. Mamă, e ceva mult mai rău.
Camera roz pare că se clatină în siajul bărcii care trece, rostogolind tăcerea dintr-o parte într-alta. Și chiar în clipa în care spun: „Annie, draga mea, ce s-a întâmplat?”, simt dintr-odată, adânc, în sufletul meu, că asta o să fie una dintre acele conversații la care te raportezi cu „înainte” și „după” și că nimic nu va mai fi vreodată la fel.
69
- CASA DE STICLĂ -
11. RITA
