prăbușire de moral a lui Jeannie, ca pe o garanție a întoarcerii ei la The Lawns?
Azi-noapte a stat trează în pat, întorcând lucrurile pe toate părțile și întrebându-se ce să facă, iar gândurile îi alergau în cap ca șoarecii pe sub podelele putrezite. Dimineață, nu era cu nimic mai înțeleaptă.
Concizia era singura soluție. „Vineri. J încă are migrenă. Fără poftă
de mâncare”, scrie Rita, așezată la biroul din camera ei înghesuită, cu coapsele frecându-i-se de lemnul aspru de dedesubt. Rozând capătul 60
- EVE CHASE -
stiloului, aruncă o privire spre terariu – ferigilor le place lumina slabă, derutantă –, apoi se întoarce cu ochii-n foi. Nu, chiar și detaliile astea mărunte pot dăuna – Walter o să vâneze indicii –, așa că
mâzgălește tot ce a scris, închide caietul și îl aruncă în sertarul biroului. Urăște caietul ăla. Și îi e groază de următorul telefon al lui Walter.
A sunat ieri după-amiază, vocea lui părea agitată – Rita i-a spus că
Jeannie era plecată la plimbare și a informat-o că mina din Namibia s-a surpat în timpul unei ture de lucru aglomerate. Era un dezastru de proporții. Trebuia să se ducă acolo imediat, deci n-o să mai poată
veni în vizită în weekend, așa cum spera. Rita a încercat să-și imagineze suferința din acel moment, oamenii aceia, săracii, îngropați de vii. S-a gândit la copiii care și-au pierdut părinții, cum avea să se schimbe viața față de ceea ce fusese cu câteva secunde înainte. Punea problema vieții la Foxcote într-o altă perspectivă. Și totuși, nu putea să nu simtă o imensă ușurare la gândul că Walter pleacă peste hotare. L-a asigurat că totul e în regulă la Foxcote.
Jeannie era într-o dispoziție bună. Nici un motiv de îngrijorare.
Prima ei minciună. I-a venit surprinzător de ușor. Chiar dacă
degetele ei au lăsat urme de sudoare pe bachelita neagră a receptorului. Dar o să sune din nou: un om ca Walter va găsi întotdeauna o cale să-și verifice soția. Și va trebui să-l mintă iar.
De asemenea, trebuie să ascundă starea de spirit a lui Jeannie față
de Marge, despre care Jeannie e convinsă că e „din tabăra lui Walter”.
S-o țină pe Marge la distanță e greu. Cu cât mai hotărât refuză Rita ajutorul menajerei, cu atât e ea mai hotărâtă să-l ofere. Vine fără să
anunțe, sub cele mai diverse pretexte. Mașina ei ruginită tușește pe alee, lăsând în urmă o dâră de fum. În loc să bată la ușă, Marge intră
nepoftită, folosindu-și propriile chei, apoi tropăie peste tot ostentativ, de neoprit, fluturând ștergătoare de praf, plescăind cu mopul și smulgând așternuturile, înarmată cu cârnați odioși, plăcinte de porc făcute în casă, înecate în grăsime galbenă, și urcioare emailate, cu 61
- CASA DE STICLĂ -
lapte bătut – s-o întremeze pe doamna Harrington și cu întrebări, interminabile întrebări. „Ai apucat să te uiți bine la copil, Rita? S-a făcut o înmormântare?” Rita a explicat că bebelușul a fost luat cu ambulanța. Nu, n-a văzut-o. N-a fost nici o înmormântare: Jeannie se simțea prea rău și nu făcea față, iar Walter s-a gândit că ar fi mai bine să se prefacă toți că nu s-a întâmplat nimic. Marge asculta cu aviditate, ținând în brațe un bidon de Ajax. „Toată dragostea maternă”, a zis ea cu un oftat, extrăgând un fir de plăcere din toată
drama. „N-are unde să se mai ducă.”
Rita ar vrea să-și găsească drumul spre Teddy și Hera.
Dar Jeannie nu mai părăsește patul, unul cu baldachin, cu țesătura mâncată de vreme, cumpărată din soldurile de la Hawkswell, satul cel mai apropiat, și cu pânze de păianjeni atârnate de bara transversală. Nici măcar nu se uită pe fereastră, prin iedera deasă, la pădurea care tremură în miezul verii. Lumina îi face rău la ochi, spune Jeannie. Rita lasă fereastra întredeschisă, dar draperiile de un roșu-închis stau trase, umflându-se de vânt, ca niște plămâni.
Factorul declanșator a fost informația despre cele trei apeluri telefonice. Rita e sigură de asta. Migrena a lovit în prima seară, puțin după apariția lui Marge, cu acele ghete mari, jenante, și i-a spus de bărbatul care a sunat de trei ori. Cine putea să fie, dacă nu Don?
Cât a lucrat ea pentru familia Harrington, Don a fost mereu prin preajmă. Mai întâi, după cum părea, doar un vechi prieten de familie, un povestitor cu gura slobodă, care își făcea apariția plin de farmec și vervă. Dar pe urmă, Don a început să se uite la ea într-un fel care o făcea să se simtă ciudat și inconfortabil. Și îl visa, apoi se trezea încurcată în cearșafuri, plină de transpirație și silă de sine. A început să observe că suna în timpul săptămânii, când copiii erau la școală, iar Walter, la birou, cerând să vorbească cu Jeannie. Cu receptorul lipit de ureche, Jeannie vorbea cu el în șoaptă, pe un ton de intimitate, mângâindu-și circular burta proeminentă.
62
- EVE CHASE -
După ce a murit copilul, Jeannie „nu a mai fost ea însăși”, cum s-a exprimat Walter, totul s-a schimbat: nu mai venea nimeni pe la ei.
Când mergea la cumpărături, oamenii își fereau privirea și își dregeau glasul, ca și cum Rita ar fi fost atinsă de ceva atât de urât încât ar fi putut fi contagios. O făceau să se întrebe dacă nu cumva moartea lăsa goluri de mărimi diferite, invers proporționale cu lungimea vieții pe care apucase fiecare să o trăiască.
Abia în ultimele luni – de când s-a întors Jeannie de la The Lawns și medicația ei a fost dozată cum trebuie –, Don a început să se arate din nou. Întotdeauna, când Walter era la muncă, și copiii, la școală.
Rita auzea mormăitul înfundat al mașinii lui sport argintii și știa să
se facă nevăzută cu vreo treabă. Când se întorcea acasă, Don nu mai era acolo, deși parfumul lui persista, pătrunzător și piperat. Iar Jeannie era sleită, înfășurată într-un prosop alb, proaspăt îmbăiată, cu aburii ridicându-i-se din pielea palidă, precum dorința însăși.
Rita încerca din greu să nu se gândească la ce ar fi putut ei să facă.
(O ajuta să și-o imagineze pe regină. Sau unghiile fosilizate de la picioare ale lui buni, pe care Rita o ajuta să și le taie.) Dar pe urmă, o imagine vulgară se insinua în mintea ei: un deget înaintând pe interiorul unei coapse, proeminența cărnoasă a unei fese. Era groaznic de derutant. Și o făcea să se simtă murdară, complice. Nu era de acord. Mamele trebuie să fie perfecte! Și totuși. În inima ei, Rita nu putea să nu se bucure văzând că Jeannie era din nou fericită, că
era femeia care fusese odată.
Ce bine ar fi fost dacă atenția lui Walter ar fi avut același efect! El încercase. Îi cumpărase lui Jeannie buchete de garoafe pe care ea le lăsa să se ofilească în vaze. Cărți de bucate pe care nu le deschidea niciodată. Un aspirator nou. Era dureros de privit: mulțumirile formale ale lui Jeannie, expresia nedumerită de înfrângere a lui Walter. Prinsese destule discuții încât să înțeleagă că îi refuza lui Jeannie divorțul, încăpățânându-se să vadă în înstrăinarea lor o nebunie temporară, care avea să se vindece. Rareori menționa 63
- CASA DE STICLĂ -
bebelușul – „Chestia aia”, îl auzise odată spunând – și amenința că
va lua custodia copiilor. Rita îl disprețuia pentru asta. Dar era, în același timp, un om care fusese respins, și ea știa ce înseamnă asta.
Era aproape sigură că Walter știa de Don și suspecta că aștepta ca idila să se stingă de la sine. Până la urmă, „tratamentul Don”, așa cum începuse să-l considere Rita, n-a durat. A fost un vis febril, o pasiune trecătoare, o cale de scăpare a lui Jeannie de tristețea corozivă. Don intra într-o încăpere și spulbera totul în cale, și tocmai de asta avea nevoie Jeannie. De uitare.
