— Nici dacă ai fi trăit pe aceeași stradă, n-ai fi putut împiedica asta, îi zic eu și îi întind un șervețel. Caro, e posibil ca… atunci când își revine… Mă poticnesc. Subiectul are complexitatea lui, sunt prea multe implicații. Memoria ei s-ar putea să fie afectată. Ar trebui să
știi asta.
Mă uit la chipul surorii mele, să văd cum recepționează informația asta. La fel ca mine, nici ea nu s-a gândit vreodată cât de mult din istoria familiei noastre ar dispărea odată cu mama, ca o fotografie făcută cu polaroidul, care, lăsată în soare, se estompează până nu mai rămâne decât un contur cenușiu, care dispare și el.
Trece un moment. Își împletește degetele cu ale mele și-mi scutură
mâna. Îi zâmbesc ușurată. În copilărie, era ceva ce făceam mereu. Era felul nostru secret de a ne spune că suntem surori și asta e tot ce contează; nu vom vorbi despre trecut, unde sălășluiesc monștri.
— Vreau doar să se facă bine, spune.
— Și eu.
Un timp ne uităm în tăcere la mama. Mașinile bipăie și bâzâie.
— Știi că există o mică șansă să ne poată auzi?
55
- CASA DE STICLĂ -
— O, uau! Pe bune? Caroline se apleacă deasupra patului. Am aici fotografia de la nunta ta, mamă.
Caută în poșetă și scoate o fotografie mică, înrămată, cu părinții noștri în fața oficiului stării civile din Hackney. (Sprijinindu-se unul de altul, cu ochii strălucind, arată de parcă nu le-ar veni să creadă ce norocoși sunt.) O așază pe noptieră, ca să amintească personalului medical că mama este o persoană, o femeie cu o poveste, nu doar o pacientă căruntă într-un halat de spital, destul de zăpăcită încât să
cadă de pe o stâncă.
— Uite. Uimitor!
Cineva trage perdeaua. Kerry. Asistenta mea preferată, datorită
râsului ei fornăit, neprofesional, care-mi amintește de râsul mamei.
Fac prezentările, apoi scot ziarul cu articolul despre operațiunea de salvare, pe care l-am păstrat pentru Caroline, și îl arăt amândurora.
— Ooo! Nu am în fiecare zi ocazia să-i schimb perfuzia unei celebrități, spune Kerry.
— Aș vrea să vezi asta, mamă, zice Caroline scuturând ziarul. Ai devenit virală.
Accidentul mamei a coincis cu inaugurarea dezbaterii publice privind finanțarea serviciilor de urgență ale pazei de coastă. Cum primul reflex al privitorilor fusese să facă fotografii – ce trafic făcea pe internet cum stătea acolo întinsă, periculos de aproape de prăpastie –, povestea și-a croit drum pe rețelele de socializare, în presa locală din Devon, apoi s-a revărsat, într-o manieră
suprarealistă, în presa de largă circulație.
— Nu cu mult mai prejos de Kardashian, zic eu.
Așteptăm ca mama să zâmbească sau să spună: „Careshian?”, simulând ignoranța, ca să ne amuze. Dar nu se întâmplă asta. Mama.
Umorul ei. Secretele ei. Reduse la tăcere.
— Nu sunteți un pic prea bătrâne pentru o petrecere în pijamale?
56
- EVE CHASE -
Patru zile mai târziu, Annie iese din dormitorul ei, îmbrăcată cu pijamaua pe care i-am cumpărat-o de la Paris și cu o expresie rezervată de consternare filială. Îmi amintesc că m-am cuibărit lângă
Caroline pe canapeaua extensibilă, incapabilă să suport ideea că va pleca înapoi în America. Am stat treze jumătate de noapte, discutând despre prognosticul mamei, despre aventura lui Steve, despre acneea rozacee a lui Caroline și despre oferta primită de Annie de a studia matematica la Cambridge, ceea ce am fost amândouă de acord că e senzațional, dar totodată și dovada că într-o zi o să plece în lume. Ne-am smiorcăit și am râs. Am băut mult prea mult. Paharele de vin incriminatoare se află încă pe măsuța de cafea, alături de pungile goale de Doritos – o imagine dură pentru ora opt dimineața.
— Mama ta m-a corupt, Annie. Așa face mereu. Și acum mă simt de parcă am un câine mort în gură. Hai încoace, că-ți facem loc.
Caroline bate cu palma în marginea patului. Accentul ei e mai american în dimineața asta, ca și cum o parte din ea este deja de cealaltă parte a Atlanticului, înapoi, împreună cu Spike și copiii.
Chiar dacă știu că i se rupe sufletul să plece de lângă mama, simt cât de mult tânjește să fie cu familia ei. Aproape că o iert că pleacă.
Annie se trântește pe pat, ia telecomanda și pornește televizorul.
Știrile încep să se deruleze pe ecran. Rămân cu ochii somnoroși la ecran. Vremea: cald și înnorat.
— E ceva ce n-am spus nimănui, trântește deodată Annie, iar temperatura din cameră scade instantaneu. A fost vina mea. Buni a căzut din cauza mea.
— Ce?
Simt cum vinul mi se urcă abia acum la cap.
— Annie, nu fi caraghioasă, spune Caroline, cu un râs vag.
— Nu înțelegeți. Dacă n-aș fi încercat să fac o fotografie… începe Annie, dar vocea i se frânge.
