Don stătea pe scaunul tatei – nimănui altcuiva nu-i mai fusese oferit vreodată: pielea lui fusese presată pe forma tatălui meu, ca o șa. Se lăsa pe spate, cu gheața clincănind în paharul de whisky, și, în timp ce vorbea despre călătoriile lui, părea că globul pământesc din salon începea să se învârtească pe axă. Marrakesh. Paris. Bombay.
Partidele de vânătoare din Kenya erau preferatele lui. Le retrăia povestindu-le: pocnetul din timpane și lovitura în umăr a patului armei; fiorul doborârii unei bestii uriașe. „Cu cât ești mai aproape de moarte, cu atât te simți mai viu”, spunea.
Din când în când, tata bombănea ceva despre căldura de la cuptoarele lui de sticlă sau despre adâncimea zăcământului de cuarț
din mina namibiană pe care a moștenit-o de la unchiul preferat, pe care o numea „cel mai costisitor și dificil copil al meu” și pe care refuza să o vândă. Dar nimeni nu putea să vadă dincolo de mirosul mineral de la sângele leului, iar Teddy îi făcea semn să tacă. Iar mama se înclina către Don, cu coatele pe genunchi și cu bărbia în palme, și toate locurile în care nu fusese și lucrurile pe care nu le făcuse i se adunau imprimate ca niște timbre poștale în cuta dintre sprâncene.
(Tata n-o lua niciodată cu el în călătorii. Ea trebuia să rămână acasă
49
- CASA DE STICLĂ -
cu noi. „Păzește cetatea”, îi spunea.) După ce pleca Don, avea ceva distant în privire, nu foarte diferit de expresia pe care o avea ieri, în drum spre Foxcote. Ea crede că nu văd prin ochelarii de soare întunecați, dar văd. Văd prin orice.
Don nu stă niciodată prea mult. Și n-a stat mult nici în weekendul acela. Doar o noapte în camera de oaspeți, când tata era plecat în străinătate, într-o călătorie de afaceri. Am surprins-o pe mama ieșind din camera de oaspeți în dimineața următoare, cu fața radiind, cu părul răvășit, cu rimelul scuturat pe pomeți, ca și cum fusese desfăcută și cusută la loc peste noapte. Și asta a fost cam cu trei luni înainte de a-și anunța sarcina și data probabilă a nașterii.
Înainte de asta, o dată pe lună, era de parcă ar fi plouat în casă.
Mama se ducea în dormitor cu o aspirină și o sticlă de apă fierbinte.
Apăreau câțiva stropi de sânge în vasul de toaletă și știam că
bebelușul pe care ea și tata se tot chinuiau să-l facă – cel care ar fi trebuit să fie apropiat de vârstă cu Teddy, dar continua să se îndepărteze – n-a apărut nici de data asta. Și mă rugam să apară. Dar nu așa.
Nu știu ce m-a îndemnat să fac socoteala. Să mă aplec asupra cărții de anatomie. Cred că, pur și simplu, am știut. Și sunt destul de sigură
că și tata. Când mă gândesc acum la asta – și încă mă gândesc destul de mult, iar gândurile sar și pișcă precum puricii –, simt că tot ce ni s-a întâmplat a fost din vina lui Don. Și că a scăpat nepedepsit.
50
- EVE CHASE -
8. SYLVIE
Zilele mele se derulează într-un ritm frenetic. Încercând să țin departe spaima care mă roade, sar de la un moment la altul, printr-un noian de treburi. Între vizitele la spital – și apelurile pe telefonul mamei, ca să-i ascult iar și iar vocea în mesajul de întâmpinare –, devin obsedată de ideea de a transforma apartamentul roz al lui Val într-un cămin. Aș vrea ca Annie să se simtă acasă aici, nu să stea doar dintr-un simț al datoriei.
Când o să vină Caroline din America, o să am nevoie și de aprobarea ei, în loc să considere că e o expresie a crizei vârstei de mijloc pe care o traversează sora ei mai mică. Am întins cuverturile galice vechi pe canapeaua de un alb imaculat și am pregătit, după
rețetele mamei de când eram mică: prăjitură red velvet, tartă de ciuperci cu foitaj și plăcintă cu pește sărat.
Lumea profesională pare să se afle pe un alt plan al existenței, unul în care nu mai pot funcționa. Așa că refuz orice angajament nou, inclusiv un shooting de cinci zile în Grecia pentru un catalog, considerând că dacă sunt propriul meu angajat, asta nu înseamnă că
nu pot să-mi iau concediu pentru probleme personale. Așa cum punctează cu intransigență agenta mea, Pippa, pot, dar nu sunt plătită. „Stai cât ai nevoie”, spune ea, apoi, cu mai multă fermitate:
„dar nu prea mult”. Amândouă știm că e riscant să dispari de pe radar când atât de mulți make-up artiști – mai tineri, mai flămânzi, foarte activi pe Instagram și cu vloguri de tutoriale – sunt în competiție pentru joburi. Nu-i spun Pippei că, în momentul ăsta, mâna mea nu e destul de sigură ca să traseze un machiaj ochi-de-pisică sau că abia pun geană pe geană și, de câte ori mă întreabă
cineva „Cum te simți?”, n-am idee ce să răspund.
Nu există cuvinte care să descrie spațiul ăsta ciudat și schimbător în care mă aflu, incapabilă să jelesc, anticipând șirul zilelor fără
povești la telefon, fără e-mailuri, fără planurile de Crăciun pe care eu 51
- CASA DE STICLĂ -
și mama începeam întotdeauna să le discutăm, cu entuziasm, din august. Mă apropii de data la care ne duceam să vedem noua expoziție de la V & A5 și îmi imaginez cum, în după-amiaza în care s-ar întâmpla asta, într-un univers alternativ, noi am trece pe lângă
statuile grecești și mama ar spune, cum spune întotdeauna: „Aș
putea să locuiesc aici”.
În timp ce supraviețuiesc numai cu cafea și adrenalină, kilogramele se tot împuținează. (Satisfăcător, chiar în situație de criză.) Îmi simt inima ca după o alergare de zece kilometri. În oglindă, observ că am o contracție nervoasă violentă la pleoapa stângă. La fel ca în cazul altor lucruri, ne gândim că ceilalți nu văd.
Ba văd. Și totuși. Bărbatul din barca neagră de pe canal, acela care cântă la chitară și poartă o pălărie uzată care-i dă un aer sexy, libertin, a început să-mi zâmbească de câte ori trec pe alee, posomorâtă, după
o vizită la spital. Sau sunt pe balcon, dusă pe gânduri, cu ochii după
stârc, și îl surprind uitându-se la mine. Poate că e într-o ureche sau are nevoie de ochelari, dar zâmbetul lui pare mereu întrebător.
Sună Steve.
— Nu ești în regulă, așa-i? Pasiv-agresiv. Trebuie să-i fi spus Annie ceva. Pari într-o stare maniacală, Sylvie. E o tâmpenie să stai în apartamentul lui Val într-un moment ca ăsta. Vino acasă, iubito.
Lasă-mă să am grijă de tine.
Oferta e atât de tentantă – într-un fel atât de laș, de defetist –, încât trebuie să mă așez.
Aș putea să-mi reiau locul în căsnicia mea, în casa mea, cu contul nostru comun, ca o lingură în suportul din sertar, și să pun capăt navetei nesuferite a lui Annie între dormitoare. Dar ceva în mine se opune. Mă gândesc la cuvintele lui Annie: „Deci ai trăit în minciună
