Marge aruncă o privire ofensată în direcția Ritei.
— Ei bine, eu dau ordin să nu gătești. Ai muncit din greu să
pregătești casa. Du-te acasă și odihnește-ți picioarele.
Marge stă încăpățânată în holul de la intrare, ca și cum ar fi prins rădăcini acolo.
— Arătați atât de obosită, doamnă Harrington! Subțire ca un băț.
Dacă sunteți aici în convalescență, trebuie să mâncați pe săturate.
— Convalescență? repetă Jeannie reușind să râdă discret și își ridică părul ca să-și aerisească ceafa. Vai de mine!
— Bine, atunci vă las să vă vedeți de treabă, spune Marge pe un ton ofensat și se îndreaptă spre ieșire.
Rita urmărește reflexia tulbure a lui Marge deplasându-se pe cerul pătat al oglinzii. Îndată ce a dispărut, Jeannie spune:
— Dumnezeule, nu s-a schimbat nici un pic. La dracu’, e clar că s-a înrolat printre spionii lui Walter.
43
- CASA DE STICLĂ -
Pe Rita o trece un val de rușine și vinovăție, ca apa fierbinte printr-o țeavă. „Micul nostru aranjament.” Undeva, prin casă, se aude un ceas cu cuc, o replică mecanică stridentă a păsărilor adevărate de afară.
Jeannie se așază pe prima treaptă a scării. Își sprijină bărbia în palme și se uită, printre genele întoarse, la Rita.
— Trebuie să stăm de vorbă, nu-i așa?
I se strânge stomacul. Jeannie știe. Arată în sus, pe scări.
— Copiii…
— Lasă-i, o să supraviețuiască, zice Jeannie și bate cu palma pe treaptă. Așază-te lângă mine.
Rita se așază cu greutate, în același timp îngrozită și ușurată că
este dată în vileag. Tot ce-i rămâne e să recunoască ea prima.
— Îmi pare rău, Jeannie.
— Îți pare rău? Despre ce naiba vorbești? întreabă Jeannie privind-o nedumerită. Doamne, tu chiar ești o creatură bizară, Rita. Voiam să-ți mulțumesc. Pentru că ai venit cu noi. Sincer, din toată inima.
Deposedată de confesiunea ei, nu știe ce să spună.
Un romb de lumină solară ruginie pătrunde pe fereastra stropită
și murdară, revelând un ciclon de fire de praf stârnit în mijlocul încăperii.
— N-o să te mint, Rita, ai intrat în cea mai plictisitoare vară din viața ta.
Simte căldura târându-i-se pe gât, ca o eczemă.
Jeannie o studiază cu o expresie încurcată, care se transformă întruna de simpatie.
— Fred nu mai e în peisaj, nu-i așa? Tipul ăla, măcelarul. Cel puțin, presupun că nu mai trebuie să te duci acasă să-l vezi.
— Nu, mormăie Rita, uimită că Jeannie își amintește numele lui Fred.
Întotdeauna a presupus că încetează să existe pentru Harringtoni dincolo de slujba ei. Poate că așa e. Spre sfârșitul logodnei lor, deși ea 44
- EVE CHASE -
habar n-avea că asta urma, Fred îi spunea că e atât de absorbită de viața familiei Harrington de la Londra încât nici nu mai are propria viață; se atașase de familia asta ca o moluscă de Titanic. Fără să știe prea bine de ce, simțea că s-ar fi expus prea tare dacă ar fi dezvăluit adevăratele motive pentru care rămânea, așa că vorbea despre salariul pe care-l economisea, mult mai bun decât orice ar fi putut câștiga acasă, despre căsuța pe care ar urma să și-o cumpere într-o zi.
Știa că el n-avea să înțeleagă niciodată cum apartenența la o familie, chiar și în calitate de angajat, ancorează niște elemente destabilizate, care zdrăngănesc înăuntrul tău. Să fii bonă e mai mult decât un job. I se părea necesar la un nivel pe care nici ea nu-l înțelegea cu adevărat.
Când nu lucra, se simțea pierdută, dezrădăcinată. Fred era un om bun – și cu un centimetru mai înalt. Dar erau o mulțime de lucruri pe care nu i le putea spune.
— E puțin probabil să găsești aici o nouă relație, continuă Jeannie oftând. Te avertizez de pe-acum.
Asta îi convenea de minune Ritei. După ce se întâmplase cu Fred, renunțase definitiv la bărbați.
Un zdrăngănit strident. Se întorc amândouă. Marge a apărut în ușă, ținând într-o mână o legătură de chei ca de temnicer, iar în cealaltă, o pereche de ghete din piele scorojită.
— Am luat astea din șopronul de lemne, Rita. Sunt ale pădurarului și tâmplarului nostru, Robbie. N-o să le simtă lipsa.
După cum spuneam, o să ai nevoie de o pereche de încălțări sănătoase. Uite ce mari sunt, vezi? Ghete bărbătești. Jenant. Păi, atunci vă las în pace.
