Ceea ce pare puțin probabil. Marge nu se clintește. Ghetele ponosite din piele stau ghemuite la picioarele ei, ca niște câini care așteaptă comanda.
— Mai e ceva, Marge? întreabă Jeannie printre dinți.
— Nu știu dacă e treaba mea să spun asta…
45
- CASA DE STICLĂ -
Atunci taci, o roagă Rita în tăcere, amintindu-și cum la fel a început și doamna Pickering de la numărul treizeci și șase, ca să
spună apoi: „Poți avea altul oricând, Jeannie”. Mâinile lui Jeannie încep să se frământe în poală. Mereu au trădat-o mâinile.
Marge își trece limba peste dinții din față.
— Am auzit de copil, doamnă Harrington, spune repezind cuvintele de parcă ar fi fost pregătite dinainte. Îmi pare rău.
Se lasă liniștea. Rita își amintește dimineața de după nașterea copilului: mocirla de ziare pe care o curățase din dormitor, îmbibate de sânge; o grămadă de prosoape pătate, uitate pe bancheta de la fereastră; izul metalic ce plutea în aer. Leagănul gol.
Marge se retrage spre coridor.
— Stai, spune Jeannie brusc. Marge se oprește în expectativă. Rita își ține respirația. Îți mulțumesc, spune Jeannie, cu mâinile nemișcate în poală, iar diamantul de la inel sclipește în lumina ruginie. Pentru că iei în seamă existența copilului meu. N-o fac mulți.
Ușurarea lui Marge e aproape palpabilă.
— A, era să uit. Încă ceva. „Asta e. N-o să plece niciodată”, se gândește Rita. A sunat un bărbat mai devreme în după-amiaza asta, înainte să sosiți, și a cerut să stea de vorbă cu dumneavoastră.
Jeannie se îndreaptă imediat de spate, ca o plantă însetată care primește apă.
— Nu Walter?
— Cu siguranță, nu. Marge mijește ochii. O privește pe Jeannie cu mai multă atenție. A sunat de trei ori. Dar nu și-a spus numele.
O, nu! Rita simte că ceva se frânge înăuntrul ei. Nu el. Nu aici.
— Ce ciudat! spune Jeannie încet.
Aerul din încăpere e insuficient. Trece un moment.
— O seară minunată, atunci.
Marge se retrage, cu legătura ei de chei zdrăngănind.
Jeannie își duce mâna la gură. Rita stă nemișcată, neîndrăznind să
scoată o vorbă, și ascultă cum se întețește respirația lui Jeannie, care 46
- EVE CHASE -
pare că deapănă toată durerea și toată dorința printre degetele-i delicate, încărcate de diamante.
47
- CASA DE STICLĂ -
7. HERA
Don Armstrong era cel mai bun prieten al tatei. Au fost împreună
la Eton, iar în poza aceea veche de la școală, pe care tata a spart-o de perete la Paște, rânjesc mai degrabă unul la altul decât la cameră, ca și cum ar savura o glumă bună. Peste ani, Don a fost cel care l-a dus pe tata la o petrecere unde a cunoscut-o pe mama. Se spune că, ieșind de la petrecere, tocul ei stiletto s-a înțepenit în grătarul din pavaj. Don a dus-o în cârcă până la taxi. Tata s-a așezat în mașină și a însoțit-o în siguranță până în apartamentul ei din Kensington. „Muncă de echipă”, spunea mama.
În albumul de nuntă al părinților mei, cei doi sunt iar împreună și se țin cu brațele pe după umeri. Don, cavaler de onoare, arată în mare măsură la fel ca și acum, bronzat, cu părul de un blond murdar, cu fața largă și toate trăsăturile menite să facă din el un mascul alfa. Tata obișnuia să spună în glumă – pe vremea când făcea glume, iar viața lui Don era un subiect amuzant de conversație și nu o rană deschisă, sângerândă – că Don mai are păr în cap pentru că nu s-a procopsit cu o familie și nici n-a muncit serios o zi în viața lui. Don a moștenit o avere în acțiuni; tata, o veche fabrică de sticlă și o mină de cuarț
neprofitabilă din Africa. Don avea aventuri. Tata avea ședințe, și cuptoare, și muncitori în grevă de care să se ocupe.
Don călătorea mult. Mama se uita pe fereastră și spunea chestii de genul: „Walter, când l-am văzut ultima dată pe Don? Sper că nu e în vreo încurcătură pe undeva”, iar vocea ei părea mereu puțin prea ridicată.
După un timp – zile sau săptămâni, nu se știa niciodată Don se înființa din nou pe treptele de la intrare, extenuat după un zbor, cu ochii ca niște mărgele albastre pe tenul bronzat, cu buzunarele de la jacheta lui kaki, decolorată de soare, burdușite cu povești și cadouri pentru mine și Teddy: un colț de tigru; o brățară indiană din aur; o 48
- EVE CHASE -
mască din lemn cu găuri pentru ochi care apărea râzând în coșmarurile mele.
La cină, făcea lucruri uluitoare, cum ar fi s-o ajute pe mama la bucătărie, ceva ce tata n-ar face în vecii vecilor, nici într-un catralion de ani. „Dă-te un pic, Jeannie, și lasă-mă pe mine să pregătesc cartofii”, spunea, și făcea o mare mizerie: săreau stropi peste tot, cartofii derapau pe blat, în timp ce mama se rezema de frigider și râdea, fără să fie deloc deranjată de uleiul care sclipea pe podeaua bucătăriei, de parcă așa ar fi trebuit să fie.
După asta, nu se mai discuta despre ceea ce făcuse familia Pickering cu grădina din fața casei („Să scoată trandafirii aceia vechi!”) sau dacă familia Smith-Burnet și-a cumpărat casă de vacanță
în Franța. Eram cu totul transportați.
