tot timpul ăsta?” Mă gândesc cum am tăinuit atâta vreme frânturi dureroase, stânjenitoare din viața mea. Așa că mă încleștez pe 5 Victoria and Albert Museum din Londra
52
- EVE CHASE -
poziție, ca o femeie care ar atârna de la fereastră ținându-se numai cu vârfurile degetelor.
— Întotdeauna ai fost cel mai rău dușman al tău, știi asta? spune Steve și îmi închide, amintindu-mi astfel de ce am plecat.
Caroline mă salvează, zburând peste Atlantic și apărând de la controlul vamal îmbrăcată într-o ținută largă de in verde-lime, care flutură pe ea, transpirând și strâmbându-se ca un pilot de bombardier care a supraviețuit încă unui raid periculos. (Sora mea detestă să zboare și devine credincioasă când se află la bordul unui avion.) Ne îmbrățișăm și inspir parfumul confortului casei sale americane, cu verandă și odăițe intime, cu familia sa numeroasă, zgomotoasă și iubitoare și cu cei trei câini băloși, dar și al miilor de kilometri pe care i-a străbătut și al tuturor lunilor în care am fost despărțite.
Caroline e măritată cu directorul unei companii de transporturi, Spike, cel mai minunat bărbat, masiv ca un siloz de cereale. Au cinci copii sub nouăsprezece ani, incluzându-l pe Alf, de șapte ani, cu Asperger, care are mare nevoie de Caroline în preajmă. (Vorbim o grămadă pe Skype.) Suntem cât de diferite pot fi două surori. Ea e înaltă, blondă, stabilă și solidă, ca un labrador. Eu am fost întotdeauna cea brunetă și sfrijită, agitată, iute de picior, ca pisica unei vrăjitoare. Și da, Caroline a fost capabilă să rămână într-o căsnicie fericită, la fel ca părinții noștri.
— Tot ca de înmormântare ești îmbrăcată, surioară, după cum văd. Rânjește. Eu îmbrăcată în negru – e una dintre glumele noastre.
Mă ține de după umeri. Și ești nedrept de slabă! Eu am pus pe mine trei kilograme de când a căzut mama, mai ales din prăjituri, iar tu ai scăzut cu o măsură. Cum e posibil așa ceva? Mănânci doar carne macră și fructe de pădure sau ții vreo dietă excentrică? O să-ți miroasă gura ca a omului cavernelor? mă întreabă, iar eu râd. Îmi aduce o ușurare psihică enormă. Sau… zice și mijește ochii. Nu ești, sau ești?
53
- CASA DE STICLĂ -
— Nu sunt ce?
— Ești într-o relație sexuală sălbatică în afara căsătoriei?
— O, Doamne, nu! Caro, sunt atât de departe de o relație sexuală
încât aș putea să mă călugăresc.
Dintr-un motiv stupid, mă gândesc la omul cu pălărie din barcă.
Ridică dintr-o sprânceană.
— Atunci de ce te-ai înroșit?
— De căldură.
— Știi că nu te cred! Încă arăți de treizeci de ani. E îngrozitor de enervant.
— Da, da!
Dar simt cum mi se lărgește zâmbetul.
Ce derutant e să simți așa o fericire ridicolă la vederea cuiva, când reunirea are loc din cel mai nefericit motiv!
Începem imediat să pălăvrăgim cu o sută de kilometri pe oră, până
când distanța dintre noi dispare, iar accentul ei transatlantic alunecă
în cel britanic și e ca și cum ne-am fi văzut ultima dată ieri. Apoi suntem din nou copii. Stau întinsă în patul de jos și mă întind să-i ating degetele care se leagănă deasupra mea. Ne întoarcem de la școală pe drumul nesfârșit din Devon, cu toartele genților de școală
burdușite tăindu-ne umerii, culegând flori sălbatice – margarete, morcov sălbatic – de pe faleză ca să i le dăm mamei la ora ceaiului.
Mama, întorcându-se de la chiuvetă și ștergându-și mâinile pe fusta evazată din denim. Totul năvălește în mintea mea și mă face să-mi țin respirația, mă țintuiește înapoi în timp, ca o centură de siguranță.
— Ce s-a întâmplat? mă întreabă Caroline aruncându-mi o privire rapidă. M-am îngrășat prea tare ca să port verde, sau ceva de genul ăsta? Arăt ca un gard viu?
— Nu. Arăți minunat. Îi pun geanta în portbagaj. Un bagaj de mână. Înseamnă că n-o să stea mult, îmi zic, și simt un gol de tristețe în piept. Mi-a fost dor de tine, asta e tot.
Mă ia pe după umeri.
54
- EVE CHASE -
— Și mie.
Vederea magnificei noastre mame zăcând inertă pe un pat de spital, suspendată în obscuritatea insondabilă a comei, cu funcțiile organismului susținute de mijloace externe, o face pe Caroline să
izbucnească în plâns.
Am avertizat-o. Dar nimic nu te pregătește cu adevărat. O iau de mână. Palma ei e umedă și fierbinte. Urăște spitalele. Le plasează
undeva în fruntea listei cu lucruri de evitat. A avut parte de atâtea intervenții chirurgicale în copilărie încât nu e de mirare.
— Nu-mi vine să cred așa ceva. O credeam invincibilă. Nu e niciodată bolnavă! Nici măcar nu răcește vreodată. Of, Sylvie, mă
simt atât de vinovată că stau așa departe!
