pășunat. Se oprește. Ceva scânteiază în ochii ei. A! Iartă-mă. Trebuie să te avertizez în privința lui Fingers Jonson.
— Fingers?
Începe să se întrebe dacă femeia nu e puțin sărită, sau dacă nu cumva căldura sufocantă și fumul din încăpere îi afectează ei judecata. În plus, are neapărată nevoie la toaletă. A fost un drum lung.
— Singuratic. Înalt. Albinos. Bântuie prin pădure. Omul nostru Verde. Rita vizualizează personajul mitic popular, o față alcătuită din bețe răsucite și frunze, cu ghinde pe post de ochi. Oribil. O molie mare se izbește de fereastră. Ciudații sunt atrași de locurile astea.
Mereu căutând să scape de ceva. Fugari. Drogați. Prețul pe care-l plătim ca să trăim în ultima fărâmă de sălbăticie din Anglia.
Rita strânge instinctiv pumnii. Și-ar da viața pentru Hera și Teddy.
— Copiii vor fi în siguranță cu mine, Marge.
— Pari foarte sigură pe tine pentru o femeie atât de tânără, trebuie s-o spun, zice Marge pufnind iritată de treaba asta. Presupun că, la statura ta, faci față cu succes oricărui bărbat. Când simte gheara familiară din piept și în urechi îi răsună insultele psalmodiate în șoaptă prin curtea școlii – „Rita Rex”, „Rita Heifer”, „Mr Rita Murphy” decide să o ia din loc. Și l-ai sfărâma cu încălțările alea.
Marge se uită în jos la piciorul Ritei, când aceasta își pune sandaua Clarks maro pe scară. Rita își urăște picioarele. Și mai mult urăște oamenii care se uită la ele.
Intră un val de aer proaspăt și o lumină galben-verzuie. Rita se întoarce și o vede pe Jeannie în ușă.
— Mă întrebam dacă ai putea fi atât de ama… Jeannie se oprește, îi cade fața. Marge, spune, adunându-se repede.
— Doamnă Harrington!
Marge o măsoară cu privirea, cu mișcări de ochi rapide, sacadate.
— Nu mă așteptam ca dumneata să fii azi aici, spune Jeannie.
41
- CASA DE STICLĂ -
— Soțul dumneavoastră m-a rugat să vă ajut să vă faceți comodă, spune Marge, reușind să pară în același timp slugarnică și autoritară.
La menționarea lui Walter, Rita se înroșește. Cuvintele blestemate
„micul nostru aranjament” încep să-i pulseze iar în cap, captive ca molia de la fereastră.
— Să mă fac comodă, Marge? Jeannie își recapătă zâmbetul – e îndelung antrenată în menținerea unei aparențe grațioase, ca după
aceea, bănuiește Rita, să se ducă sus și să țipe în pernă. Dumnezeule!
Am treizeci și trei de ani, nu nouăzeci.
Marge ignoră remarca, iar ochii ei se uită țintă la inelarul lui Jeannie, ca pentru a verifica dacă verigheta mai este acolo.
Cu o bufnitură neplăcută, mintea Ritei aterizează într-o seară de decembrie, cu lapoviță, când a pus propriul inel de logodnă în mâna unui vagabond de pe podul Waterloo, apoi a pornit mai departe cu lacrimile rostogolindu-i-se pe obraji. Mai devreme, îl sunase pe Fred ca să i se confeseze. Încă aude tremurul din vocea lui: „M-ai trădat, Rita”. Apoi zgomotele de pe fir și legătura telefonică – precum și viitorul care credea că o așteaptă acasă toate au murit, lăsând-o în derivă.
— Am aerisit bine casa, continuă Marge. Focul o să alunge umezeala, doamnă Harrington.
— Spune-mi Jeannie de acum.
— Trebuie? spune Marge după o clipă, cu o voce rece și acră ca ceapa murată.
Anul trecut, când s-a întors de la The Lawns, Jeannie a insistat ca Rita să i se adreseze „pe numele meu, nu pe al soțului meu”. I s-a părut ciudat la început, dar s-a obișnuit. S-a obișnuit cu multe lucruri care i se păruseră cândva extraordinare.
— Cum dorești, Marge.
Jeannie merge până în partea cealaltă a camerei, bocănind cu tocurile pantofilor ei de firmă, și se uită în oglinda mare, argintată, 42
- EVE CHASE -
de deasupra comodei. Se miră de propria reflexie de parcă s-ar fi așteptat să vadă pe altcineva.
Marge îi dă târcoale.
— O să fiți fericită aici, doamnă Harrington. O să mă asigur de asta, spune ferm, ca și cum fericirea ar putea fi redată cu un pic de șmotruială, ca strălucirea unei podele cu parchet.
— Mulțumesc.
Zâmbetul lui Jeannie pălește. Se face liniște.
— Iar copiii vor avea seva copacilor în vene mai repede decât credeți, adaugă Marge. Pădurea o să scoată orașul din ei, nu vă faceți griji. Jeannie cască ochii. Rita se uită țintă în podea, încolțită de nevoia stringentă de a chicoti. Păi, eu o să mă apuc să pregătesc cina, continuă Marge. Cum vi s-ar părea o friptură de miel? Cartofi?
— Nu te deranja. O cină frugală va fi suficientă. Rita poate să
încropească ceva.
— Dar domnul Harrington a dat ordin ca eu să gătesc cina.
