4 După numele doctorului Nathaniel Bagshaw Ward (1791–1868), care le-a inventat și promovat.
30
- EVE CHASE -
O oră mai târziu, am deschis fereastra și mi-am sprijinit bărbia de pervazul rece, cu ochii la acoperișuri și la răsăritul trandafiriu. Eram acolo când ambulanța a oprit în fața casei, unde oprește de obicei, cu un clinchet vesel, mașina cu lapte și când moașa a alergat pe trepte, în timp ce felinarul mare de deasupra ușii lumina bocceaua din brațele ei.
Șocul imaginii mi-a golit creierul, apoi stomacul. Și nu mi-a mai revenit în minte. Mă chinui, și mă chinui, dar, pur și simplu, nu-mi amintesc: ceea ce am văzut e cumva blurat, ca o față dintr-o fotografie. Tata spune că e mai bine așa. Trebuie să uit orice am văzut în noaptea aceea și să-mi amintesc că întotdeauna am avut o imaginație bogată. Și să nu mai pomenesc de asta în vecii vecilor.
31
- CASA DE STICLĂ -
5. SYLVIE
— Ar ajuta dacă am vorbi despre ceea ce s-a întâmplat? întreb cu grijă, apropiindu-mă încet de Annie, pe canapeaua mare, albă.
Încă am senzația neplăcută că nu mi-a spus totul despre accidentul mamei, că se întâmplă ceva înăuntrul ei.
Annie neagă din cap și își mestecă o șuviță netedă ca o panglică
din părul ei lung. O iau cu brațul de după umeri. Sub tricoul cu mâneci lungi, o simt fragilă, și speriată, și tremurândă. Bag de seamă
că strânge telefonul în mână și speră ca noul iubit s-o sune și să-i ofere sprijin moral. Poate el are mai mult succes.
O barcă trece pe canal, trăgând semnalul. Până și sunetul ăsta e diferit de cel normal. Lumea s-a schimbat. S-a întunecat.
Umbrele care tremură pe perete arată ca niște oameni în cădere.
— Bunica este în cel mai bun loc în care poate fi acum, Annie. O
secție de specialitate excelentă din Londra – spitalul local de care avea nevoie era plin. Slavă Domnului, mă gândesc, încă o dată, agățându-mă de fiecare fărâmă de veste bună. Mă duc înapoi într-o oră. Vii cu mine?
Annie încuviințează din cap și încearcă să zâmbească. Dar fața ei este înțepenită de șoc. Ochii sunt înlăcrimați. Plânge în reprize de când s-a întâmplat, cu trei zile în urmă. Amândouă plângem. Dar plângem pentru persoane diferite. Annie, pentru Buni-buni, cum îi spune ea. Eu, pentru mama, nu doar pentru femeia pe care o sun cel mai des ca să vorbim despre nimicuri, sau ca să mă cert cu ea, ci și pentru lucrurile nespuse care există în spațiul dintre noi, adânc și fremătând ca marea, lucruri atât de uriașe, și esențiale, și complicate încât nu pot fi puse în cuvinte.
— Sau pot să te duc la tata, dacă preferi să fii acolo, încerc eu, stângaci și vinovat, să normalizez faptul că Annie are acum două
case, două dormitoare – încă ceva la care trebuie să facă față.
32
- EVE CHASE -
Nu vreau ca ea să plece nicăieri. A stat în apartamentul ăsta în ultimele două nopți și a fost o adevărată mângâiere s-o am din nou aproape! La primele ore ale dimineții, am stat pe marginea patului ei și am privit-o cum doarme, așa cum mă privea mama pe mine. Sau cum făcea sora mea mai mare, Caroline, când se apleca de pe patul de sus, cu părul ei blond caramel legănându-se, și șuiera: „Sylvie, ești trează?” până când mă trezeam.
Caroline o să fie aici peste patru zile. Dar America pare și mai departe în dimineața asta și sunt îngrozită că starea mamei o să se înrăutățească până când o să vină sora mea din Missouri.
— Acum pot să-ți dau ceva să mănânci? Un biscuit bun?
Mă gândesc cum spune mama de fiecare dată „un biscuit bun”
când ar fi suficient doar „un biscuit”, și jalea năvălește din nou peste mine. Trebuie să-mi amintesc că e în comă. Inima îi bate încă. Nu este în moarte cerebrală.
Dar unde este? Mi-o imaginez țintuită înăuntrul propriului creier
– nedumerită și frustrată cerând să fie lăsată afară. „Nu mi-a sosit ceasul!” Are o agendă plină de obiective. Decenii de viață care o așteaptă încă. Treburi de făcut.
— Nu, mulțumesc, o aud pe Annie spunând, prin zgomotul alb din capul meu. Nu suport mâncare în fața ochilor. Mi se face rău.
Își lipește fața de gâtul meu, așa cum făcea când era mică, cu obrajii lipicioși de lacrimi, cu genele ca niște aripi de fluturi zbătându-se pe pielea mea.
O strâng în brațe. Ochii mi se închid încet. N-am dormit neîntrerupt mai mult de două ore de când s-a întâmplat, sărind mereu din somn, leoarcă de transpirație, cu inima zbătându-mi-se în piept.
Accidentul îmi apare în secvențe sacadate. Îl pot descrie în întregime: stropii de sânge de pe peretele stâncii; oceanul fierbând sub rotațiile elicei elicopterului în timp ce mama era ridicată de pe 33
- CASA DE STICLĂ -
faleza stâncoasă; Annie alergând pe cărarea de piatră, căutând frenetic semnal ca să mă sune.
Apoi sunt fotografiile din telefonul lui Annie. Făcute cu un moment înainte, în fracțiunea de secundă care desparte o plimbare obișnuită pe stânci de o catastrofă. Una dintre ele o înfățișează pe mama zâmbind la cameră, în hanoracul ei verde North Face; următoarea, doar mare și cer, cu mama extrasă instantaneu din cadru, ca cineva tras pe fereastra unui avion de presiunea joasă de afară.
— Buni o să fie bine, nu-i așa, mamă? mormăie Annie, de sub buclele mele nespălate.
— O să… Ezit. Și mama spunea minciuni inocente. Îndulcea cele mai dure adevăruri pentru mine și Caroline. Le netezea muchiile în speranța că nu vor răni prea tare. Buni o să fie bine, iubire.
După ce Annie a plecat la Steve – „acasă”, a spus ea, inevitabil: va fi întotdeauna casa familiei –, rămân lângă patul de spital al mamei, încercând să mă obișnuiesc cu faptul că nu era deloc bine. Când un doctor îmi sugerează că, dată fiind incertitudinea, aș putea dori să-i pun afacerile în ordine, încerc să nu țip ca cineva care a căutat pe Google, în toiul nopții, „traumatism cranian” și „comă” și și-a făcut spaime prostești. Și, în plus, afacerile mamei? La drept vorbind, ar fi mai ușor să sparg sistemul informatic al Kremlinului.
— Sigur, îi răspund, încercând să-mi țin firea, așa cum ar fi făcut mama.
