- EVE CHASE -
1. RITA
Forest of Dean, 4 august 1971
Pădurea arată de parcă ar fi gata să-i mănânce de vii, se gândește Rita. Lumina a devenit de un verde ciudat, iar crengile se freacă de geamurile mașinii. Strânge și mai tare volanul. Cărarea se îngustează
în față. Întrebându-se dacă a ratat virajul spre casă sau e după primul colț, ia o curbă cu viteză prea mare, apoi trântește piciorul pe frână.
Rita își ține respirația și cască ochii prin parbrizul pătat de insecte al automobilului Morris Minor. Nu e sigură la ce se aștepta. La ceva mai de soi, mai à la Harrington, nu la asta.
În spatele unei porți înalte, ruginite, conacul Foxcote răsare din pământ ca și cum o erupție geologică l-ar fi ridicat din solul împădurit. De o frumusețe părăginită, ferestrele cu ancadramente clipesc amețite în lumina asfințitului. Copaci uriași se încovoaie deasupra acoperișului de țiglă roșie a cărui coamă se lasă în jos la mijloc, ca o spinare frântă, așa încât coșurile de fum se înclină în unghiuri bizare. Iedera înghite fațada ascuțită din lemn și cărămidă, deasă, zburlită, însuflețită de zeci de păsări agitate și de un văl unduitor de albine. Era tot ce putea Rita să-și imagineze mai diferit de casa din Londra a familiei Harrington.
Pe moment, toată lumea din mașină tace. Nevăzută, o ciocănitoare bate într-un copac semnalul de marcare a teritoriului. Rita simte cum i se adună broboane de sudoare în spatele genunchiului stâng. Abia acum își dă seama că îi tremură mâinile.
Chiar dacă a făcut tot posibilul să ascundă asta de Jeannie și de copii, a intrat în panică din momentul în care au apucat-o pe drumul forestier, la aproape cinci ore de când au plecat din Londra. Nu e doar teama de a nu-și omorî prețioșii pasageri. Din când în când, îi tremură vederea, dezorientată de copacii care se înalță deasupra, de lipsa cerului și de senzația resimțită brusc, a durității unui trunchi de 7
- CASA DE STICLĂ -
copac izbit cu optzeci de kilometri la oră. Acum, că au supraviețuit călătoriei, își duce palma la gură. Totul se întâmplă prea repede. Cum Dumnezeului a ajuns ea aici? Într-o pădure. Din toate locurile de pe lume. Urăște pădurile.
Trebuia să fie o slujbă de bonă în Londra.
Până în urmă cu paisprezece luni, Rita nu fusese niciodată la Londra. Dar visase asta cu disperare; visase la Rita care ar putea să
fie acolo, departe de Torquay și de tot ce se întâmplase. Visase la familia din metropolă, care, la fel ca familia Darling din Peter Pan, ar adopta-o ca pe una de-a lor. Ar locui într-o casă înaltă și caldă, care nu ar avea contoare de curent electric cu fise, cum avea căsuța lui buni. Ar primi un dormitor al ei, cu un birou și o etajeră, poate cu vedere spre orașul agitat și incitant. Iar mama pentru care ar lucra ar fi… ei bine, perfectă. O persoană delicată, și amabilă, și blândă. La fel ca mama ei, pe care Rita și-o amintește vag. Adică tot ce a pierdut în accident. Și continua să caute, într-un fel.
În dimineața interviului, contemplase stucatura albă ca zahărul și glicina în cascadă de la Primrose Hill și știuse imediat că aici era.
Noul ei cămin. Noua ei familie. Când bătuse la ușa cu cifru, simțise niște furnicături prin tot corpul, iar inima i-o luase la goană sub bluza ei cea mai bună care, în Londra, nu mai arăta chiar atât de bună.
Acum este a doua bluză, în ordinea calității, înghesuită în portbagaj împreună cu toate celelalte haine – practice, simple, rareori suficient de lungi la mâneci sau la picioare – pe care le-a putut salva după
incendiul care a distrus weekendul trecut casa aceea din Londra.
Chiar și după cel mai lung ciclu de spălare la mașină, hainele ei tot mai put a fum.
Rita aruncă o privire spre Jeannie, aflată pe scaunul din stânga.
Într-o ținută nouă de la Harrods, este ostentativ îmbrăcată ca pentru Londra, cu mâinile încleștate cu strășnicie pe o geantă neagră de firmă. Arată fragilă, tristă. Scăderea recentă în greutate este dureros de evidentă în fusta aceea crem de crep, încinsă strâns, cu o gaură
8
- EVE CHASE -
suplimentară la curea, cu set de bluză și pulover bleu ciel din cașmir și o eșarfă albă de mătase, înfășurată asemenea unui bandaj în jurul gâtului subțire ca un băț. Și poartă iarăși acei ochelari de soare cu ramă de baga și cu lentile mari cât capacele de la borcanele de gem Hartley’s, pe care și-i pune mereu după o noapte de plâns.
Jeannie nu voise să plece de la Claridge’s Hotel. (Nici Rita: nu mai stătuse niciodată undeva unde să nu fi trebuit să-și facă singură
patul. Camerista n-o lăsa nici măcar s-o ajute cu colțurile afurisite ale saltelei.) Cu siguranță că Jeannie nu voise să vină aici: „Un loc monstruos. Modul lui Walter de a mă izola”, suspina seara trecută, ferită de auzul copiilor. Uitându-se acum la conacul Foxcote, Rita nu poate să nu se întrebe dacă Jeannie n-a avut dreptate.
Cu totul altfel stătuseră lucrurile când începuse munca. Și-o amintește pe Jeannie citindu-i cu glas tare referințele la o zi după
interviu, cu un zâmbet discret răspândindu-i-se pe față, cu mâinile mângâind soarele pântecului ei însărcinat. „Loială, amabilă și adorată de cei patru copii ai mei. Genială cu copiii. Mai puțin pricepută în privința rufelor și a gătitului. Șoferiță foarte emotivă. Aș
angaja-o din nou fără să stau pe gânduri.”
Walter nu se arătase interesat în mod deosebit. Un bărbat rezervat, cu o mustață meticulos îngrijită, ațos într-un costum maro, croit pe corp, fusese prietenos, dar în maniera business. După o strângere de mână rapidă, se scuzase, trimisese câțiva pupici în direcția copiilor și se grăbise să plece la muncă lăsând în urmă o dâră din parfumul discret al spumei de ras. Pe atunci, Walter era bucuros să lase în seama soției sale toate deciziile casnice. Conducea compania Harrington Glass din Mayfair, nu și gospodăria familiei. Și părea perfect în regulă. Dacă au existat semnale de alarmă, Rita nu le-a sesizat.
Niciodată nu-și dorise atât de mult un serviciu. Lăsându-se încet pe canapea, își împletise mâinile strâns ca să nu și le poată agita și își încrucișase picioarele neîngrijite, gleznă peste gleznă, și le retrăsese 9
- CASA DE STICLĂ -
puțin, așa cum o instruise buni. („O să te facă să pari mai mică, iubito.
Mai feminină.”) Încerca din greu să nu zâmbească prea mult, să aibă
o atitudine serioasă și profesională, să pară mai matură decât era, la cei douăzeci de ani ai ei. Demnă de un asemenea post bun.
Jeannie îl chemase pe Teddy, pe atunci în vârstă de cinci ani, în salon. „E adorabil”, a zis ea. Și chiar era. Rita a trebuit să reziste ispitei de a-i răvăși cârlionții. Hera, pe atunci în vârstă de doisprezece ani, a apărut, nu la fel de adorabilă, ca și cum ar fi trebuit să echilibreze balanța, oferindu-i o felie de tort – Jeannie a numit-o „patiserie” – pe o farfurie de porțelan, cu o furculiță minusculă de argint. În timp ce Hera îi explica timid cum se pronunță numele ei distins – Hir-rah –, Rita a luat farfuria. A înclinat-o și, într-o secvență redată cu încetinitorul, felia de tort a alunecat și a aterizat pe covorul persan, alături de ghiveciul cu aspidistra. Hera a chicotit. Rita i-a surprins privirea, apoi, în mod catastrofal, a chicotit și ea, dar a încercat să
disimuleze printr-un fals acces de tuse. Evident, o dăduse spectaculos în bară și avea să fie trimisă pachet înapoi, în căsuța lui buni, dezgustată de viața din micul oraș, dar și de propriul secret nesuferit. Dar chicoteala aceea – avea să-i spună Jeannie mai târziu –
i-a asigurat jobul. Voia ca bebelușul să aibă o bonă tânără, nostimă, nu vreo acritură bătrână.
Dar bebelușul n-a auzit niciodată chicotelile Ritei. Ori pe ale altcuiva. Ea era o micuță păpușă-fantomă, înțepenită, albă, înghețată
în timp, o prezență simțită constant, dar niciodată – ferească
