Dumnezeu! – pomenită. Iar Rita… ei bine, ce este ea acum? Nu doar tânăra bonă nostimă. Iar gândurile îi sunt apăsate nu doar de gustările servite la ceai.
Chiar și copacii par să se uite în jos la ea acuzator, scuturând din capetele lor înfrunzite. „Micul nostru aranjament”, l-a numit Walter.
Când i-a sugerat asta, cu două zile în urmă, Rita n-a vrut să aibă nici un amestec. Era extrem de neliniștită în privința motivelor lui. „Vrei să te mai gândești?”, a pufnit el. „Ăsta e un job, Rita, nu un sortiment 10
- EVE CHASE -
de budinci.” Alegerea era tranșantă: accepți sau pleci („imediat, fără
referințe”), și ar fi urmat să angajeze pe cineva mai supus.
„Trebuie să rămân în Londra, cu treburi, așa că tu trebuie să-mi dai informări despre starea mintală a soției mele.” Și-a netezit părul, care i se încurca repede. „Ține-mă la curent cu dispoziția ei. Pofta de mâncare. Cum se descurcă cu copiii. Mă aștept la discreție totală din partea ta, bineînțeles. Soția mea nu trebuie să afle.”
Rita s-a gândit repede. Mai întâi, dacă ar fi plecat, unde s-ar fi dus?
Din ce ar fi trăit? Buni murise cu câteva luni în urmă – până la urmă, nu dintr-o indigestie iar consiliul local îi revendicase casa. Fusese hotărâtă să-i ofere bunicii o înmormântare cum se cuvine și o piatră
funerară. Cheltuielile îi epuizaseră economiile.
Apoi nu suporta gândul să plece de lângă Jeannie, Hera și Teddy, când aveau mai multă nevoie de ea. Ar fi fost ca și cum i-ar fi abandonat. Sau ca și cum ar fi spus: „Nu pot să vă mai ajut”, când era sigură că poate – știa câte ceva despre doliu, despre felul în care te lasă cu cicatrici, nu pe piele, ci în straturile moi ale sufletului. (Și cum e să crești fiind diferit, ca Hera, să fii cel care nu reușește să se adapteze.) Așa că da, sigur, a fost de acord că era preferabil
„raportul” asupra lui Jeannie vara asta, prefăcându-se de câte ori ar fi fost necesar, față de o slujbă nouă. De dimineață, încă mai părea decizia corectă. Dar acum, că se află aici, captivi printre copacii ăștia sumbri și copleșitori, într-un loc atât de îndepărtat de parcă ar fi ultimii supraviețuitori de pe planetă, nu mai e sigură. Are gura uscată și simte gust de metal. Gust de trădare.
— Rita? Jeannie o atinge ușor pe braț, întrerupându-i spirala gândurilor. Vocea lui Jeannie e îngroșată de medicația matinală, motivul pentru care conduce Rita. („Ciudat. Văd halouri”, a observat Jeannie în fața ouălor poșate impecabil la micul-dejun de la Claridge.) Ești pregătită?
— O, da! Scuze.
Rita se îmbujorează. Conștiința ei e prea aproape de suprafață.
11
- CASA DE STICLĂ -
— Păi, hai să ducem până la capăt treaba asta nefericită, da?
șoptește Jeannie mohorâtă.
Rita încuviințează din cap, luptându-se cu schimbătorul de viteze.
Storcându-și un zâmbet pentru copii, Jeannie spune cu voce puternică, voioasă:
— Păi, bine te-am găsit, Foxcote! Chiar e interesant. Haide, Big Rita, intră.
12
- EVE CHASE -
2. SYLVIE
Kensal Town, Londra, în prezent
Duc ultima cutie din casă în mașină, ținând-o cu mâna pe sub fundul bombat, ca să nu încep să semăn lucruri pe stradă și să mă fac de râs. Arunc o privire în urmă, spre casă, și simt înțepături în ochi.
Asta e tot? Casa familiei mele, ca și căsătoria în care am fost blocată
atâta vreme, în sfârșit extirpate din mine?
Anii mei de căsnicie au fost marcați de cutiile de mutare. Sosiri și plecări. Un chin permanent. Când ne-am mutat prima dată, în urmă
cu nouăsprezece ani, eram însărcinată în cinci luni și foarte ocupată
ca make-up artist, cu un troller mereu pregătit, gata să decolez pentru un shooting peste hotare, notificat din scurt. N-aveam nici măcar un mixer. Nu schimbasem niciodată scutece. Inelul meu de logodnă –
aur antichizat, cu un smarald verde-deschis – îi aparținuse mătușii lui Steve și mă făcea să zâmbesc de câte ori îl priveam. Nunta urma să aibă loc după ce aveam să scap de kilogramele acumulate în timpul sarcinii (nu de toate). Urma să port o rochie vintage de dantelă, ivoar, și pantofi cu baretă, numai buni pentru Courtney Love. Urma să dansăm pe „Common People”, hitul trupei Pulp.
Urma să fim căsătoriți pentru totdeauna.
Nu mi-aș fi putut imagina nici strada asta schimbându-se. Ieftină
pentru zona a doua, găzduia o șaormerie, un rezident sonat care își striga nemulțumirile la felinare și un înfloritor cuib de drogați. Ușile de la intrare erau vopsite în roșul-ruginiu aprobat de consiliul local.
Acum aceste uși sunt mai degrabă în nuanțe spălăcite de gri.
Șaormeria a devenit o florărie foarte prezentă pe Instagram, care vinde dalii de un roșu aprins. Sunt cinci restaurante Sophies pe stradă. Probabil, cincisprezece storcătoare de fructe. Dacă ar fi să ne cumpărăm acum casa, n-am putea să ne-o permitem. Noi? Iar am scăpări. Mi se tot întâmplă.
13
- CASA DE STICLĂ -
