Ceva s-a defectat la Hera în noaptea în care a murit bebelușul. Rita a încercat de multe ori s-o facă să vorbească despre asta. Dar fata se închide în ea ca o scoică. Tot ce știe Rita este că evenimentele din ultimul an sunt, cumva, externalizate, în cazul Herei, tot zbuciumul ei sufletesc fiind reflectat doar de o umbră vagă în ochii palizi. Și e treaba ei să potolească izbucnirile Herei și să-i protejeze pe ea și pe Teddy de cele mai rele confruntări dintre părinții lor, care zguduie casa din temelii. (Deseori într-o asemenea situație, Rita se simte la fel de utilă ca o umbrelă într-un uragan.)
— Începe bine, spune Jeannie.
— Nu-ți face griji. O să-i treacă. Dintr-un motiv oarecare, Rita are încredere în Hera. Fata asta energică i-a intrat la inimă. O să iau o parte din bagaje și o s-o chem înăuntru.
Își întinde picioarele ca să scape de crampele produse de statul pe scaun și dă ocol mașinii până la portbagaj, știind că nu după bagaje se duce.
23
- CASA DE STICLĂ -
În timp ce capacul portbagajului se ridică cu un „zbang”
satisfăcător, Rita expiră, fără să-și fi dat seama că și-a ținut respirația.
— Deci, prețioasa ta încărcătură a supraviețuit? întreabă Jeannie din mașină.
— Da! strigă Rita cu un zâmbet larg. Optimismul ei natural revine.
Vie și nevătămată.
— Ți-am spus că o să fie bine fixată între valize, Rita.
Terariul Ritei, ca o seră în miniatură, este singurul ei bun de care îi pasă. Singurul lucru pe care îl deține fără să aibă vreun scop practic.
În noaptea incendiului, după ce i-a cărat pe Jeannie și pe copii prin bezna plină de fum de pe scări, a încercat să se întoarcă după el, dar pârjolul a mânat-o de la spate. L-a recuperat în ziua în care s-a dus după lucrurile bebelușului. A fost ca reunirea cu un vechi prieten, un drag companion tăcut. Adăpostind cele mai desăvârșite pietre acoperite cu mușchi și, printre alte plante, o ferigă americană, pe care o numise Ethel, și alta pe care o crescuse dintr-un mic spor negru (Dot), terariul este singurul element constant între viața ei neverosimilă de bonă și viața de dinainte.
De când era mică – totuși cea mai mare din clasă, ultima care ar fi fost aleasă ca înger la serbarea de Crăciun sau, mai târziu, invitată la dans –, terariul tatălui a stat pe pervazul ei. Se uita la el așa cum alte tinere se uită în oglindă. Dacă privea printre gene, putea să treacă
dincolo de geam și să se ghemuiască în toate peisajele pe care le crease: plaja făcută dintr-o mână de nisip; un bonsai cu trunchiul răsucit ca o șosetă gri de școală; preria de păpădii salvate dintr-o crăpătură în pavaj; toate identitățile ei la diferite vârste, de mărimi diferite, călătorind prin lume în mintea ei, înglobând-o în sine, controlând-o cu vârfurile degetelor. Ținând spaimele afară.
Rezistând tentației de a-și duce mai întâi terariul în siguranța casei, scoate valizele copiilor și o ia prin fața mașinii, cu pietrișul năpădit de iarbă scrâșnindu-i sub picioare. Se apleacă spre Jeannie, care stă nemișcată.
24
- EVE CHASE -
— Să iau și valiza ta?
— Nu, nu. Mă descurc. Tu du-te înăuntru, Rita. Am nevoie de un moment. Își deschide poșeta și scotocește în ea după o țigară. Un moment de tensiune, ca un fir încordat. Nu te teme. Doar trag o pipă, Rita, spune ironic.
Rita se îmbujorează și zâmbește, liniștită. Dar în timp ce înaintează
spre casă, aude sunetul brichetei și cuvintele murmurate: „Deși mai degrabă aș da foc locului ăstuia nenorocit”.
25
- CASA DE STICLĂ -
4. HERA
4 august 1971
Când m-am uitat pe fereastra dormitorului meu în dimineața aceea – săptămâna trecută s-a împlinit un an –, cerul Londrei era albastru și încremenit și părea că tot orașul își ține respirația așteptând ca primul țipăt al bebelușului nostru să izbucnească pe deasupra acoperișurilor. Dar fetița trebuia să vină pe lume abia peste două săptămâni. Încercuisem data prognozată a nașterii ei, cu o carioca roșie, pe calendarul de birou. Dar vecinii începuseră să aducă
deja caserole pline cu cârnați în aluat și salată de pui. Mama, care începuse să meargă ca un cowboy, avusese „mici ciupituri”: cuvintele mă făceau să mă gândesc la niște păsărele jucăușe.
După masa de prânz, am ajutat-o să-și întindă prosoape vechi pe pat și ziare pe jos și am chicotit văzând literele care ni s-au imprimat pe degete. Am încercat să nu mă gândesc ce trebuia să absoarbă
ziarele și m-am gândit în schimb cum avea să fie să-mi țin surioara în brațe. (Făcusem o înțelegere cu Dumnezeu să-mi dea o soră, o aliată, prietena cea mai bună pe care n-am avut-o niciodată, dar am uitat să-L pun să-mi promită că ea va rămâne cu noi.) Avea să pară
crudă, ca un deget supt îndelung, și avea să crească și să devină o versiune a mea mai puțin complicată. Mă și vedeam legănând-o în poală, în timp ce lumea îmi zicea, în așa fel încât mama să audă: „Vai, ce soră bună ești, Hera! E norocoasă să te aibă”, iar eu să ridic din umeri cu modestie, ca și cum n-aș fi exersat săptămâni întregi folosindu-mă de pisica vecinilor.
Apoi ciupiturile au dispărut. M-am simțit ca și cum o petrecere fusese contramandată în ultimul moment. Am așteptat. A sosit mătușa Edie, creând agitație, cum face întotdeauna. Mătușa Edie se declară prea deșteaptă ca să se mărite; poartă o cămașă albă și pantaloni bleumarin și lucrează la o publicație care o trimite peste 26
- EVE CHASE -
hotare, în zone periculoase, înarmată cu un stilou. A fost împușcată
de două ori. Are aventuri amoroase cu fotografi de război. Găsește plictisitoare chestiile legate de copii. De câte ori a venit cu noi să dăm mâncare la rațe în Regent’s Park, și-a tot înăbușit căscatul cu miros de cafea și și-a verificat întruna ceasul bărbătesc. O iubeam, fie și pentru atât.
— Nu ne lăsa să te ținem departe de linia de front, Edie, a murmurat mama, un pic acrită, făcându-mă să mă întreb dacă nu cumva și ea găsește plictisitor hrănitul rațelor, dar n-avea voie s-o spună.
Mama o iubea pe mătușa Edie mai mult când nu era de față.
Devenise un punct de referință util în certurile cu tata, fluturând ca drapelul vibrant al unei interesante țări nou-apărute. Femeile ca ea sunt viitorul, declara mama, bătând din ce în ce mai tare crema pentru prăjitură, așa încât stropii săreau în aer și aterizau în cele mai neașteptate locuri, în timp ce tata ridica din sprâncene. Edie trăia genul de viață pe care ar fi trăit-o și mama dacă nu s-ar fi măritat atât de tânără – la nouăsprezece ani – și nu m-ar fi născut pe mine (la șase luni după nuntă). Mereu mă făcea să mă simt prost când spunea asta.
Ca și cum venisem și o împiedicasem să fie ea însăși, și o târâsem înapoi, în vremurile de dinaintea televiziunii.
