— Îmi pare foarte rău!
Și încă și mai rău că a fost de acord să-i trimită informări secrete lui Walter. Numai că pe asta nu poate s-o spună.
Jeannie ridică din umeri și zâmbește – primul zâmbet adevărat pe ziua de azi ca și cum i-ar plăcea ideea unei zgârieturi noi pe mașina soțului ei. Rita nu înțelege căsnicia soților Harrington. De câte ori crede că a înțeles, ceva se răsucește. Ca un cuțit în rană.
La două zile după incendiu, Jeannie a mărturisit că ascunsese lucrurile bebelușului mort de Walter – care interzisese „orice ar putea aminti de asta” – sub patul ei și se temea că n-o să le mai vadă
niciodată. Rita s-a oferit imediat să le recupereze. Știa din proprie experiență că amintirile trebuie protejate, ca niște bijuterii rare: valoarea uriașă a lucrurilor mici.
Târându-se pe coate prin cenușa fină de sub patul marital al soților Harrington și agățându-și părul, Rita a găsit în cele din urmă geanta de velur roz-prăfuit, burdușită cu o păturică de bumbac, botoșeii cu volănașe și o zornăitoare de argint de la Tiffany, din care bebelușul 20
- EVE CHASE -
n-a mai ajuns să zdrăngănească. Dar cum se chinuia să iasă, aproape înțepenită – a remarcat în treacăt că întotdeauna e mai greu să ieși din situațiile complicate decât să intri –, a observat un cuțitaș de bucătărie înghesuit între arcurile saltelei, chiar sub pernă, ca și cum ar fi așteptat ca mâna lui Jeannie să se întindă peste pat și să-l apuce, încă se mai înfioară. Se simte Jeannie amenințată de soțul ei? A rănit-o vreodată? Walter ar spune că soția lui e paranoică, iar cuțitul e încă
un semn îngrijorător privind mintea ei zdruncinată în mod tragic, al bolii care a aruncat rușinea asupra familiei. Dar asta ar spune Walter.
În fond, Walter și doctorul lui au fost cei care au dus-o pe Jeannie la sanatoriul The Lawns, la o lună după moartea bebelușului. Rita, trimisă s-o aducă înapoi după opt săptămâni, n-o să uite niciodată
locul acela, cu fațada de conac și ochii morți ai femeilor care rătăceau prin grădini, în cămăși de noapte albe. Intrase în vorbă cu o doamnă
în vârstă drăguță, care legăna o pernă în brațe. A spus că se afla acolo de cincizeci și trei de ani și nu mai avusese un vizitator de patruzeci.
Rita n-avusese habar că există asemenea locuri. Și a jurat să se asigure că Jeannie n-o să se întoarcă niciodată acolo.
— Am ajuns.
Rita oprește motorul. Liniștea e intensă și adâncă, de parcă i s-au înfundat urechile.
Uitându-se în jur, observă o mașină mică, maro, plină de rugină, parcată sub o boltă de caprifoi. Și nu e singurul obiect rablagit. Lupta conacului Foxcote cu pădurea era în mod clar pierdută de ceva timp.
Rădăcini groase de copaci au străpuns zidul grădinii în multe locuri, lăsând urzicile să năpădească toate crăpăturile și mărăcinii să se întindă peste alee, ca și cum ar fi încercat să se târască până în casă.
Tot locul a fost lăsat în paragină. Rita speră că energia copiilor o să-l readucă la viață.
— Uau! strigă Teddy deschizând portiera și repezindu-se către veranda de lemn a conacului.
21
- CASA DE STICLĂ -
Aerul năvălește înăuntru cu miros înțepător de clorofilă și încă
ceva care-i este cunoscut Ritei, dar de mult uitat. Îi face firicelele de păr de pe brațe să se zburlească de energie electrostatică, de parcă s-ar fi frecat de un balon.
— De fapt, ce căutăm noi aici? aruncă Hera întrebarea, ca pe o piatră, de pe bancheta din spate.
Starea de spirit capătă o traiectorie descendentă. La început, Rita nu spune nimic, atentă să n-o stârnească pe Jeannie. Se uită încordată
cum Jeannie își împinge ochelarii de soare în părul negru și greu, în timp ce își fixează în oglinda retrovizoare fiica de treisprezece ani, cu o privire tandră și îngrijorată.
Hera îi întoarce privirea fără să clipească din ochii ei de un asemenea bleu glacial, încât poți să vezi direct dincolo de ei – ochii lui Walter. Săptămâna trecută a folosit foarfeca tocită de bucătărie ca să-și facă o tunsoare care i-a smuls, efectiv, un urlet mamei sale.
Cum Jeannie continuă să tacă, Rita se răsucește pe scaun.
— Am fugit pe vară din orașul mohorât, spune ea pe un ton vesel, chiar dacă iubește Londra în august, cu energia și agitația ei, cu căldura amestecată cu iz unsuros de hotdog. În timp ce casa e reparată.
Jeannie îi adresează un zâmbet discret de recunoștință.
— Dar întotdeauna ai urât conacul Foxcote, mamă, remarcă Hera.
Teddy, practic și încrezător, nu prea înțelege ce se întâmplă. Hera înțelege mult prea multe și nu va ezita să pună la îndoială versiunea părinților asupra evenimentelor. Nu i-a scăpat cearta de mai devreme, în foaierul hotelului: Walter ținând-o pe Jeannie de brațe, ca și cum ar fi vrut să-i impună să fie rațională, Jeannie smucind într-o parte din cap și refuzând să se uite la el. Ceva din expresia de astăzi a Herei îi amintește Ritei de o cratiță cu lapte care fierbe mocnit, gata să dea în foc.
— Ba deloc, minte Jeannie cu voce joasă.
22
- EVE CHASE -
Rita își mușcă obrazul pe dinăuntru de stânjeneală. Știe că Jeannie n-a avut de ales decât să vină aici. Cel puțin, dacă voia să păstreze copiii în grija ei. A simțit un pumn în stomac când Jeannie i-a mărturisit că nu are acces nici la banii familiei, în afară de cheltuielile casnice, că o femeie aflată într-o căsătorie privilegiată are mai puțină
libertate decât bona angajată de ea.
— Dar… dă să vorbească Hera, încântată să aibă parte, măcar de data asta, de întreaga atenție a mamei.
— Destul, o întrerupe Jeannie. Nu astăzi, OK, dragă? Și nu te mai îndopa cu dulciuri. O să-ți strici pofta de mâncare.
Hera trântește portiera. Rita o urmărește cum tropăie în jurul casei pe picioarele ei plinuțe. Dacă Jeannie s-a înjumătățit de când a murit bebelușul, Hera s-a dublat. Rita găsește ambalaje de dulciuri peste tot, în buzunarele Herei și sub pernă. Luna trecută a fost prinsă de două ori furând din magazinul de lângă școală.
