Annie a ieșit repede din dilemă cu un job de chelneriță și un iubit.
La telefon, pretinde de multe ori că e semnalul slab și promite să sune înapoi mai târziu, dar nu o face. Dacă o întreb despre noul iubit –
„Nebună după el”, spune mama –, Annie încheie imediat conversația, ca și cum mi-aș fi pierdut dreptul la confidențele ei. Pot să-l cunosc? Tăcere. Când o să se întoarcă la Londra să-mi vadă noul apartament? „În curând”, spune, deseori cu o chicoteală înăbușită, ca și cum iubitul ei ar fi acolo și ar săruta-o pe gât. „Trebuie să închid.
Te iubesc. Și mie mi-e dor de tine, mamă.”
Cel puțin ea se distrează, mă gândesc în timp ce parchez pe noua mea stradă, care nu e nici pe departe atât de drăguță ca cea veche, și scot cutia din portbagaj. Deja aud pulsul de vară al clădirii. Prin ferestrele deschise, se iau la întrecere în gălăgie copiii lăsați singuri în casă, muzica hip-hop, comentariile de la radio – „Gol!” – și cântăreața de operă de la etajul unu care-și repetă gamele în gura mare. Câțiva adolescenți cu glugile trase pe cap mă privesc indiferenți, rezemați de peretele plin de graffiti și fumând iarbă. Le zâmbesc larg, refuzând să mă las intimidată, și urc hotărâtă cele patru șiruri de trepte, cu ultima porție de greutate a căsniciei mele în brațe.
Clădirea este ceea ce agenții imobiliari numesc „cool industrial”, un amestec de spațiu public și privat, cu pasarele din beton și balcoane care dau spre Grand Union Canal. Oarecum la periferie.
17
- CASA DE STICLĂ -
Apartamentul meu – cu două dormitoare mici, dintre care cel mai drăguț, pregătit pentru Annie, încă în așteptare – este al unui vechi prieten înțelegător, Val, și închiriat de obicei prin Airbnb. Este o viziune imaculată, cu pereți roz înțesați de fotografii, cu parchet alb în stil scandinav, covoare berbere și plante de apartament enorme, rezistente, cu frunze cerate. Și cel mai important, este la câteva stații de metrou de vechea casă, așa încât Annie se poate deplasa ușor între mine și Steve, cum dorește. Sau nu.
Las cutia pe podea și mi-aș dori să fie cineva căruia să-i spun:
„Pune de ceai”.
Liniștea îmi dă ocol ca o pisică. Pornesc radioul și deschid ușile de sticlă ale balconului, cu mâinile întinse în față și cu capul dat pe spate, prefăcându-mă că sunt într-un film vechi franțuzesc. Orașul vuiește și miroase a canal, a carburant și a caniculă de iulie, îmbibată de bere.
Pot să fac asta.
Chiar și după o lună, priveliștea de la balcon e o noutate, ca și cum marea Londră cenușie se crapă și își arată inima verde, primindu-mă
înăuntru. De culoarea ceaiului matcha, e o autostradă urbană pentru libelule, fluturi și păsări. Alte sălbăticiuni interesante: un tip de treizeci și ceva de ani căruia îi plac pălăriile cântă la chitară și cu vocea – ciudat de nepăsător, dezacordat seara, pe pontonul lui. Un stârc autohton. Desprinsă de vechea mea casă, am simțit o ciudată
înrudire cu acel stârc urban ciufulit – stângaci, totuși sobru, nu un pui – și nu m-am putut abține să nu văd în el un simbol al nou-dobânditei mele libertăți stranii. Încă n-a apărut în dimineața asta.
Îmi odihnesc brațele pe balustradă, buclele mele negre încep să se încrețească, iar mintea îmi fuge înainte fără răgaz, ca acul unui ceasornic, la muncă, la cea mai timpurie oră acceptabilă pentru a bea un pahar de vin, la Annie. Îmi înfloresc imagini în minte. Mama înaintând agale pe plajă, cu micuța Annie pe umeri; Annie ghemuită
pe canapea, ca un animăluț delicat, într-un cuib de perne, cu o suită
de dispozitive electronice; pistruii ei, o constelație imposibil de 18
- EVE CHASE -
reprodus de pensula unui make-up artist. Mi-e dor de pistruii aceia.
Mi-e dor de ea. Și încă pot să-mi amintesc, ca și cum ar fi fost abia cu câteva ore în urmă, senzația exactă la atingerea cu degetul a primului ei dinte ascuns în gingia roșie, inflamată, gata să iasă la suprafață.
La marginea câmpului meu vizual, stârcul, pasărea libertății mele, planează și se transformă într-o statuie pe mal. Îi zâmbesc. Îmi sună
telefonul. Nerecunoscând numărul, suspectez un spam și comut pe căsuța vocală. Sună din nou.
— Alo!… Cum?… Da, Sylvie, Sylvie Broom… Ce?
Mi se taie respirația. Aripile enorme ale stârcului se desfac și rămân așa, nemișcate, deschise, încremenite în intenția de a zbura.
Timpul încetinește. Cuvintele „un accident” blochează după-amiaza londoneză răscoaptă. Și, cu un fâlfâit de pene prin aer, stârcul meu a plecat.
19
- CASA DE STICLĂ -
3. RITA
Un fazan țâșnește din vegetația luxuriantă, făcând-o pe Rita să
tresară. Îl așteaptă să se afunde în siguranță în pădure, apoi îndreaptă
mașina spre porțile conacului Foxcote. Un scrâșnet metalic o face să
se înfioare. Speră că Jeannie nu l-a auzit. Are nevoie ca prima zi să
treacă în liniște, fără incidente.
— Mașina spune „au”, anunță Teddy de pe bancheta din spate. Stă
întins de-a lungul, cu capul în poala surorii lui, cu un picior desculț
sprijinit de geam, cu o bretea de la salopetă desfăcută, legănându-se.
A moțăit aproape tot drumul, în timp ce Hera a rămas într-o stare de vigilență ageră, cu obrajii umflați ca ai unei veverițe, cu bomboane Black Jack. Dar nu-ți face probleme, Big Rita. De data asta ai zgâriat-o pe partea cealaltă, așa că e simetric, adaugă el cu drăgălășenie.
Rita se întoarce spre Jeannie.
