La plecare, îi apuc brațul cald, inert – mâna care odată mi-a pus plasturi pe genunchiul julit, care încă mai scrie, ocazional, mesaje online, trimise de acasă: „Superbă vreme! Ar trebui să vezi lupinii.
X” –, iar lacrimile mele cad și înfloresc pe cearșaful alb de spital. Nu pot să nu mă gândesc că este, în secret, conștientă și îmi spune:
„Gogoșică, fii tare!” Și îi răspund murmurând: „Și tu, mamă”, doar 34
- EVE CHASE -
că glasul mi se frânge, și toate lucrurile pe care nu le pot spune, pe care nu i le-am spus, mi se opresc în gât.
Stând așa, întinsă, cu vălătucul de bandaje ca un turban, pare mai tânără. Asta mă consolează pentru că știu că i-ar plăcea, chiar dacă ar pretinde că nu. („Mai bine bătrână decât moartă”, îi place să spună, după care, în fiecare seară, își trântește pe față crema cu retinol.) Creierul s-ar putea să-i sângereze, partea stângă a feței i s-a inflamat, dar osatura iese în evidență, revelând chipul pe care l-a remarcat un agent de modelling cu decenii în urmă. Cea care era înainte de apariția lui Caroline și a mea, când ea și tata au lăsat Londra pentru o viață mai bună la țară – găini, și plaje, și jachete de lână – și, în esență, s-a transformat în Linda McCartney. Zâmbesc gândindu-mă
că niciodată nu și-a pierdut de tot ticurile legate de modă. Ca memoria musculară. Văd asta din felul în care își aruncă pe umeri un pardesiu, cu un mic gest afectat, sau ridică bărbia pentru o fotografie de familie, întotdeauna a avut abilitatea proteică a unui model de a manifesta diverse versiuni ale ei înseși. Rescriere. Metamorfoză.
Îi ating obrazul cu dosul mâinii. Rugos și uscat. Are nevoie de ulei de trandafiri, recepționează palmele mele calde. Sau un produs emolient cu acid hialuronic, tapotat în pori cu vârful degetelor. Dacă
aș fi avut trusa de machiaj la mine, m-aș fi pus pe treabă și i-aș fi fardat obrajii, i-aș fi hidratat buzele și i-aș fi dat cu ojă pe unghiile de la picioare – tot ceea ce facem ca să ținem la distanță partea întunecată
a vieții. Eu asta fac. Asta am făcut întotdeauna. Arunc o mână de sclipici peste cele mai adânci și mai murdare umbre.
Cum stau așa și o privesc de aproape o oră, ceva nou și neliniștitor începe să se cristalizeze. Mama nu este invincibilă. Asta mă
destabilizează copilărește. Ar putea să moară. Ar putea să nu mai revină ca ea însăși, cu memoria intactă. Și atunci, ce anume va fi pierdut? Ea este păstrătoarea tuturor secretelor noastre de familie.
Dacă există lucruri pe care încă voia să mi le spună? Întrebări pe care aștepta să i le pun? Dar acum nu i le pot pune. Adevărul despre ceea 35
- CASA DE STICLĂ -
ce s-a întâmplat de fapt într-o pădure îndepărtată, în zilele decolorate de soare ale verii anului 1971, a fost aruncat în mod brutal, neașteptat, acolo unde nu-l mai pot ajunge.
36
- EVE CHASE -
6. RITA
— Șocantă treabă, nu-i așa? șoptește femeia, amenințând aureola spațiului personal care separă în mod normal străinii. Ușa conacului se trântește în urma Ritei, cu o absorbție de aer care sigilează
vestibulul slab luminat, precum capacul greu al unei cutii de lemn.
Pur și simplu îngrozitor, continuă femeia, aprinsă, de parcă Rita i-ar fi răspuns.
Rita nu e sigură dacă se referă la pierderea copilului sau la cealaltă
poveste – bârfa mult mai deșănțată despre Jeannie. Zâmbește politicos, bine antrenată în arta de a nu oferi nimic, și lasă valizele copiilor pe podea, cu o bufnitură. Reperând locașul din perete în care fâsâie un foc de lemne, simte o gheară în piept. Casa asta veche și dărăpănată o să ardă ca un foc de tabără.
— Bieții soți Harrington! Una după alta, nu? Femeia clatină din cap. Părul nu i se mișcă. E țeapăn și bălțat cu maro și cenușiu, ca aripile unei bufnițe. Ce nebunie!
O bufnitură înfundată răsună de la etaj și îi îndreaptă atenția Ritei înapoi spre copii. Teddy? Da, Teddy. Îl aude chicotind. Sunetul se deplasează altfel aici, nu ricoșează din pereți, cum se întâmpla la Londra, ci se propagă prin lemn, ca o revărsare de ulei cald. Altă
bufnitură amortizată. Ochii mari ai Ritei se îndreaptă în sus.
Tavanul jos – îl poate atinge cu vârful degetelor –, cu tencuiala coșcovită, este traversat de bârne groase, negre, încrucișate, de felul celor pe care le găsești în casele de fermă, creând șanțurile și îmbinările acelea prăfuite, atât de iubite de insectele târâtoare și, foarte posibil, de șoareci. Nu poate decât să-și închipuie câți păianjeni sunt într-un loc ca ăsta. Pereții, cu lambriuri, sunt decorați cu picturi în ulei – peisaje, câini – și cu buchete prăfuite de flori uscate. Cel puțin, nimic nu pare prea valoros. O comodă mâncată de cari. O
bancă rustică. Un scaun tapițat care se dezintegrează. Toate înșirate neglijent pe scândurile goale ale podelei, ca pe puntea unui vapor.
37
- CASA DE STICLĂ -
Are și impresia de înclinare, ca și cum ar fi pe punctul de a cădea în gol. Dar nu e sigură că asta are prea mult de-a face cu podeaua.
— Doamna Grieves. Femeia are o strângere de mână puternică, palma ei se freacă de pielea tânără a Ritei. Dar poți să-mi spui Marge.
Își ridică maxilarul proeminent, revelând o aluniță voluminoasă, locuită de un fir singular de păr negru, sârmos. Rita se străduiește să
nu se uite la el. Menajeră. Marge zâmbește. Dinții ei sunt cenușii și alungiți, crăpați și inegali, și o fac pe Rita să se gândească la Stonehenge. Pe viață. Născută și crescută în Hawkswell.
Menajeră. Poate să-ți facă viața grea. Va trebui să se înțeleagă cu Marge.
— Eu sunt bona…
— Big Rita, da, știu, o întrerupe Marge și o măsoară pe Rita cu o privire ageră și ghidușă. Ei bine, înțeleg cum te-ai ales cu porecla asta.
Rita se chinuie să-și păstreze zâmbetul. („Doi metri și cinșpe, să
fiu a naibii”, obișnuiau să se minuneze prietenele lui buni, făcând-o să se aplece și să se chircească, atât de rușinată încât nici nu mai putea să respire.) Studiază antebrațele musculoase ale lui Marge; capilarele sparte de pe obraji; silueta robustă, otova. Spre cincizeci de ani? Nu putea spune. Toți cei trecuți de treizeci îi par bătrâni.
— Blândă cu copiii. Devotată ca un dog danez. A spart oglinda laterală a mașinii. Scapă rufe roșii printre cele albe la spălat, punctează Marge, trecându-și limba peste buze. Domnul Harrington mi-a spus totul despre tine, adaugă ea, cu o notă de rivalitate indubitabilă.
