După vizita lui Don, norii stăteau departe câteva zile, apoi atmosfera se închidea iar. Rita simțea cum atmosfera devine glacială, sub tavanele ornate cu stucaturi. Ca un animal înainte de o furtună
electrică, Jeannie devenea agitată, ca și cum nu și-ar mai fi putut găsi liniștea în casa în care trăia. Își tot schimba hainele. Se uita țintă la telefon. Se certa cu Walter. Se răstea la copii, mai ales la Hera.
Revenea la starea de dinaintea vizitei lui Don. Doar că mai rău.
Dându-și seama că a încremenit holbându-se la tapetul William Morris7 care se umflă pe peretele umed din camera ei și rumegând în minte viața amoroasă a altora, Rita împinge scaunul sub birou și se duce la fereastră. Își lipește palmele de geam ca într-o sărutare răcoroasă și își flexează încheieturile degetelor.
Fiecare ochi de geam dreptunghiular, de mărimea unei cărți, are sticla deformată de timp, ca o piele, conferind pădurii ce se zărește prin ea o viață ciudată, vălurită. Are senzația că mintea ei se întinde încercând să-i forțeze ochii să vadă ce e dincolo de copacul acela, apoi de următorul, nesigură dacă ceața albăstrie reprezintă cerul sau este frunzișul acoperit de brumă. Londra e la depărtare de ani-lumină. Iar asta îl include și pe Don. Chiar dacă va suna din nou, sunt în 7 Tapet în stilul creat de William Morris (1834–1896), pictor, designer de textile, poet, romancier, traducător și activist socialist, care a rămas cunoscut mai ales pentru desenele sale de tapet, cu motive vegetale luxuriante, stilizate.
64
- EVE CHASE -
siguranță aici, ascunși ca niște fugari. Deci nu trebuie să-și mai piardă
timpul făcându-și griji. Are treabă de făcut. Rufe. Prânzul. Să-i protejeze pe copii de lunga listă a lui Marge cu pericolele mortale ale pădurii.
65
- CASA DE STICLĂ -
10. SYLVIE
„Cu siguranță, bate un buchet de crizanteme.” Mă uit în clopotul de sticlă care a apărut în mod misterios în biroul asistentelor. În el, ferigi de un verde-smarald. Mușchi. O piatră. Rădăcini albe străbătând solul amestecat cu pietriș. Cum îi zice? Terariu, da, asta e.
Foarte șic. Nu știu de ce-mi dă o stare de neliniște.
Ce-ar zice Caroline? Sora mea s-a întors în America de aproape o săptămână. Vorbim cel puțin o dată pe zi și încercăm să ne menținem moralul ridicat. Calea de urmat, am stabilit, este speranța, nu jalea.
Dar totul pare mai greu fără ea alături.
— Ai văzut cine a adus ăsta, Kerry?
— Nu l-a adus în tura mea, spune asistenta.
— Cam ciudat că n-a lăsat un bilet.
Mi se pare un cadou generos, dar bizar.
— Poate că Rita noastră are un admirator secret, sugerează altă
asistentă, care tastează la computer, cu ochii lipiți de monitor.
— Poate, spun cu îndoială.
Mama nu pare să mai aibă ochi pentru alt bărbat de când a murit tata. („O să-mi iau în curând un câine, draga mea.”) Rotesc terariul ca să-l admir din diferite unghiuri. Și atunci descopăr o casă în miniatură, de mărimea unei cutii de chibrituri, lucrată în rășină și fixată într-o adâncitură din mușchi. Schimbă
întreaga scară: ferigile devin copaci, iar piatra, o stâncă. Și toată
neliniștea mea se cristalizează în altceva. Odată ce am văzut pădurea, nu mai pot s-o ignor.
Ajunsă în apartamentul meu, las geanta și îmi scot sandalele din picioarele încinse, umflate. Ceva îmi atrage privirea și tresar: nu mă
așteptam s-o văd pe Annie pe canapea, învelită cu pătura. Zâmbesc încântată că se simte ca acasă.
— Ce surpriză plăcută!
66
- EVE CHASE -
— Hei, mamă, murmură Annie, verificându-și telefonul cu acea agilitate a ochilor tipică adolescenților, la fel de rapid cum tastează
cu degetele mari. Mă întreb dacă așteaptă ceva de la noul ei iubit misterios. Este oare mai bătrân cu câteva decenii? Căsătorit? Nu îndrăznesc să întreb. Ce face buni?
— Nu e mai rău, îi spun energic. „Nu e moartă!” Hei, uită-te la asta. Scot cu grijă terariul din coșul meu de cumpărături și îl pun pe blatul din bucătărie, unde paharele sclipesc în lumina reflectată de apa canalului. Încă văd în el o pădure.
— Ce-i ăsta? întreabă Annie, ridicându-se în picioare.
— Un terariu. Cineva l-a lăsat pentru buni. Uimitor, nu? Dar în secție nu sunt permisele plantele. Poți să-l ții tu în dormitor dacă vrei.
— Tare!
Are ochii roșii. A plâns.
— Buni ar vrea totuși ca tu să-ți vezi de viață, știi, îi spun peste umăr, în timp ce mă întind după ceainicul de pe etajeră. Avem nevoie de un ceai. O ceașcă de ceai bun, cum ar spune mama. Mă gândesc la bucuria pe care i-o aducea Annie mamei, la plăcerea cu care răspundea mereu, ori de câte ori munca mea făcea să am nevoie urgentă de cineva care să stea cu copilul, ceea ce se întâmpla foarte des. Ea v-a dus, pe tine și pe prietenii tăi, la Glastonbury8, îți amintești? Și ți-a pus în mână treizeci de lire la poartă. Ți-ar interzice cu desăvârșire să fii necăjită din cauza ei. Deschid ușa spre balcon și îmi vine un miros de prăjeală cu turmeric și usturoi. E cât se poate de mândră de tine, Annie. De tot ce ai realizat. Matematică la Cambridge? Pe bune?
Annie tace.
