Hera și Teddy se reped pe ușa bucătăriei, cu respirația tăiată, cu părul vâlvoi, cu obrajii aprinși. Un soi de euforie sălbatică îi cuprinde pe copii în pădure, după cum a observat Rita. (O ieșire în Regent’s Park n-a avut niciodată un asemenea efect.) O îngrijorează, de vreme ce nu poate să-i însoțească în fiecare clipă. Sar înainte și înapoi prin găurile din zid, ca niște iepuri. Când deschide poarta grădinii și strigă „La masă!”, își ține respirația, iar ceea ce era o vagă anxietate o ia spre panică, până în momentul în care apar de printre copaci și poarta ruginită se trântește în urma lor.
Nu poate să-și reprezinte mental unde s-au aflat în acele minute de absență, nici văgăunile cu mușchi în care s-au băgat – rupându-și hainele și unghiile – sau drumul ocolit pe care s-au întors spre casă.
Nici nu poate să-și dea seama cât de periculoasă e pădurea de fapt, dacă își face griji inutile. Se oprește din a unge sendvișurile cu sos piccalilli, de un galben sulfuros.
— Nu v-ați cățărat pe bușteni, da?
Vede cu ochii minții buștenii aflați într-un echilibru precar, gata să
se rostogolească precum niște popice uriașe și să le zdrobească
spinarea.
— Nu-ți face griji, Big Rita, l-am îndepărtat la țanc de o moarte sigură. Am stat pe lângă casă, așa cum ne-ai ordonat, zice Hera adresându-i un salut de cercetaș, apoi își lasă rucsacul pe podea și pornește prin bucătărie după ceva de mâncare. Deși ciupercile alea colorate ciudat au fost gustoase, nu-i așa, Teddy?
— Ce?
Rita simte că i se strânge stomacul.
Teddy și Hera pufnesc în râs și se distrează tachinând-o.
— N-ar trebui să glumiți cu asemenea lucruri, spune Rita răspicat, spre ușurarea ei.
70
- EVE CHASE -
Dar e mulțumită să vadă camaraderia, solidaritatea frățească
dezvoltată după niște ore petrecute împreună, uitând de grija pentru mama lor, care zace în liniștea apăsătoare de la etaj. Bine că cel puțin copiii se distrează aici în mare parte a timpului. Și au o grămadă de timp la dispoziție, în zilele identice și uniforme de la Foxcote, cuprinse între larma cântecelor de păsări de la răsărit și vârtejul liliecilor de la apus, de vreme ce Ritei nu-i place s-o lase singură pe Jeannie prea mult timp.
Dacă ar fi rămas vara asta în Londra, ar fi fost altceva. Chiar dacă
Jeannie ar fi fost cu moralul la pământ, ar fi fost în stare să umble prin casa ei de la Londra, cu tot confortul necesar și cu rutina ei sigură. Iar Rita ar fi putut să-și facă treaba așa cum trebuie, să se ducă încolo și-ncoace, să le ofere copiilor vara pe care o meritau, cu vizite la British Museum, la sera magică din Kew Gardens sau o după-amiază de mudlarking pe malul mâlos al Tamisei. Toate excursiile pe care Jeannie era mai mult decât încântată să le delege, iar Rita le adora.
Nu-i venea să creadă că e plătită să le facă. Amintindu-și acum de toate astea – de mirosul cald și dulce al unui arbore de cacao de la Kew, de un ciob de vas victorian acoperit de mâl în palmă –, i se face dor de Londra.
— Iar tu n-ar trebui să fii așa speriată de pădure, spune Hera, întrerupându-i Ritei șirul gândurilor.
— Nu sunt! bravează Rita, încercând să strecoare o notă de indignare în voce.
— Dacă aș fi așa de înalt ca tine, nu mi-ar fi frică de nimic, zice Teddy și își suflă cârlionții de pe frunte. Vreau să cresc mai repede.
— Răbdare! Într-o zi o să fii mai înalt decât mine. Rita zâmbește, chiar dacă e aproape dureros să și-l imagineze pe Teddy adult, cu aerul de puști pierdut în timp, ca un mesaj într-o sticlă, aruncat întrun ocean vast, agitat. Îi descurcă o așchie din cârlionți. Ce-i mirosul ăsta de fum?
— Doar un mic foc de tabără, spune Teddy vesel.
71
- CASA DE STICLĂ -
Hera îi face semn din priviri să tacă și își îndeasă o felie de brânză
în gură.
— E-n regulă, Rita. Afară acum!
Rita îngheață. Își amintește casa din Londra, așa cum a văzut-o ultima dată, ieșind în evidență pe strada aceea frumoasă, ca un dinte cariat într-un șir altfel perfect, cu stucul înnegrit, cu glicina ofilită.
— N-aveți voie să aprindeți focul așa, pe unde apucați!
Chibriturile! La cine sunt?
Întinde mâna și se uită când la Hera, când la Teddy, care are expresia cea mai vinovată dintre cei doi. Dar Hera e cea care le scoate la iveală din buzunarul șortului strâmt și i le înmânează Ritei, cu un mormăit discret de nemulțumire.
Rita își reproșează că n-a observat lipsa chibriturilor. Dar Foxcote, la fel ca și pădurea, e încă atât de străin, un loc în care dezastrul pândește ascuns sub cele mai banale înfățișări. Pardoseala beciului e plină de fălcile ruginite ale capcanelor pentru animale. Topoare. O
macetă. Există o colecție de vechi arme de vânătoare într-un dulap (neîncuiat și fără o cheie pe care s-o fi găsit). A găsit chiar și un pistol într-o cutie de biscuiți. Când a întrebat-o pe Marge despre asta, a ridicat pur și simplu din umeri și a mormăit ceva, cum că ar avea și ea o armă, ca și cum a ține ascunsă o armă letală printre cutiile de dulciuri Garibaldi ar fi ceva perfect normal.
Rita îndeasă cutia de chibrituri pe raftul cel mai de sus al dulapului galez, printre porțelanurile ciobite, acolo unde copiii nu puteau să ajungă la el. A verificat varza creață destinată cinei, scufundată în apă rece cu sare în chiuveta din ceramică, a observat cu satisfacție cum pluteau limacșii înecați și a pus mâna pe o carafă
de limonadă.
— Poftim, Teddy, ocupă-te tu.
Teddy duce carafa pe masa de lemn din bucătărie, lăsând în urmă
un șir de stropi lipicioși pe pardoseala de cărămidă.
