Ascultând-o pe Annie, mi se umplu ochii de lacrimi.
— Am căutat pe Google, spune simplu, revigorată de aerul marin.
Acum există creșe la Cambridge, puse la dispoziția mamelor 100
- EVE CHASE -
studente, burse și chestii. Nu sunt prima, pe bune. Pot să le fac pe toate. Doar că un pic mai altfel. Și cu un an mai târziu.
Să le facă pe toate? Îmi vine să oftez de naivitatea și curajul ei. Nu-i chiar așa.
— Annie, ai optsprezece ani.
— Aproape nouăsprezece.
— Ai toată viața înainte. Nu pot… nu pot să-ți spun cât de mult înseamnă asta. Să fii mamă. Înseamnă enorm. Îți limitează libertatea, alegerile. Și e… definitiv. Nu mi-a venit să-i zic despre momentul în care s-a născut ea și, cu pielea încă acoperită de vernix, stătea pe abdomenul meu și mă privea fix în ochi, de parcă mi-ar fi zis:
„Așadar, iată-te”. Cum a fost, și a rămas, cel mai profund moment din viața mea. Nimeni nu știe dinainte. Crezi că știi, dar pe urmă te lovește ca marfarul.
— Mulțumesc.
— O, Annie, mi-a plăcut enorm să fiu mama ta. Felul în care mi-ai schimbat viața. Eu…
Groaznic. Încep să plâng, ca și cum aș considera că totul e despre mine. Sunt atâtea forțe care se înfruntă, atâtea sentimente pe care nu le pot defini și care viermuiesc dincolo de suprafața conversației! Și da, sunt responsabilă. Vinovată. Dacă nu l-aș fi părăsit pe Steve în momentul în care am făcut-o, ea n-ar fi fugit aici pe timpul verii și nu l-ar fi întâlnit pe Elliot, cel cu ochi de vedetă pop.
— O să meargă, mamă.
Asta mă ucide.
— Eu ar trebui să te încurajez pe tine.
— Dar nu poți, nu-i așa?
Simt în aer furia reprimată, înăbușită și grea, precum revărsarea de alge negre de pe țărm. Un val se sparge lângă noi și sărim înapoi pe nisip.
101
- CASA DE STICLĂ -
— N-o să pretind că va fi ușor, Annie, spun tare, ca să acopăr vuietul apei. N-am de gând să te mint. Pufnește disprețuitor. Are pantalonii uzi. Și are un strop de spumă în genele ei lungi. Annie…
— Deci nu ești îngrijorată pentru ce o să spună prietenele tale?
— Nu!
Deși, acum, că a adus vorba despre asta, îmi dau seama că n-o să
mă prezint cu mândrie ca viitoare bunică pe Facebook.
Pentru mine nu se anunță libertatea vârstei de mijloc. Mă întreb cui a apucat Annie să-i spună, dacă a mai aflat cineva, dacă mamele au început deja să-și trimită mesaje febrile, schimbând replici oripilate de falsă empatie, ca apoi să-și ducă fetele la doctor, să le pună implant contraceptiv. Întotdeauna a existat o teamă că sarcina, la fel ca sinuciderea sau tulburările de alimentație, ar putea fi contagioase. Fetele noastre de aur, geniale, gata să schimbe lumea, nu scutecele.
— Întotdeauna mi-ai spus să-mi ascult inima și să nu-mi pese ce gândesc ceilalți. Acum, îmi doresc să n-o fi spus. Buni ar înțelege, zice ea, apoi glasul i se frânge.
Ce-ar face mama? Ar îmbrățișa- o, probabil. S-ar muta cu Annie, dacă ea ar vrea, și-ar oferi serviciile ca stră-buni-bonă. Mama nu iubește nimic pe lume mai mult decât bebelușii. Valul se retrage.
— Unde e Elliot în toate astea? întreb cu grijă.
Annie se uită la marea care se întunecă, cu brațele încrucișate, cu părul fluturând în vânt.
— Nu cu mine.
Mă întreb dacă eforturile mele de a părea împăcată cu singurătatea nu fac să pară totul prea ușor.
— Nu suntem insule, Annie.
— E corpul meu.
— Bineînțeles.
102
- EVE CHASE -
— Mama lui mi-a zis la telefon că Elliot deja se întâlnește cu altcineva, spune ea, după care se uită în altă parte, chinuindu-se să-și rețină lacrimile. Nu-mi fac vreo iluzie.
— Ei bine, totuși te-a căutat mai devreme. Să vadă dacă ești OK.
Annie se răsucește spre mine, cu gura căscată.
