Rita se întoarce spre coșul de răchită cu rufe spălate la nesfârșit și începe să întindă pe sârmă scutecele ude. Gândurile ei se duc către Robbie. Gura lui. Zâmbetul lui care se întinde încet. Firele de păr aurii de pe brațele lui. Expresia de concentrare intensă a feței lui, ieri, când tăia cu drujba copacul căzut, zgomotul, și vibrația, și violența fascinantă a gesturilor, când, cu dibăcie, lega cu sfoară buștenii de camioneta lui și îi trăgea la o parte de pe alee.
Zâmbește ca pentru sine, întrebându-se dacă nu e o nebunie să-și lase mintea să cutreiere prin locuri secrete, ușor cețoase. Dacă nu cumva aceasta este modalitatea femeilor de a evada din viața lor domestică, locuind aici, dar fiind cu mintea în altă parte. Dacă asta a făcut și Jeannie, doar că ea și-a lăsat gândurile să se mute din creierul ei în pat. Agață ultimul scutec, ținând în gură un cârlig de rufe din lemn, când o umbră i se așterne răcoroasă pe gât.
— Totul e în regulă cu ea, da? E cam slăbănoagă. Rita se întoarce și o vede pe Marge aplecată asupra fetiței, împungând-o cu un deget gros. Se uită în sus la Rita și ochii îi strălucesc cu un mic triumf.
Credeai că o s-o ascunzi de mine pentru totdeauna, nu?
143
- CASA DE STICLĂ -
Rita intră în panică. Instinctiv, se repede, ia copilul și îl strânge puternic la piept. Ce să-i spună? „Orice spui poate și va fi folosit ca probă…” Nu se poate afirma că e cu adevărat o răpire. Nu-i așa?
Își tot imaginează un polițist care bate la ușă. Cătușele închizându-se zgomotos la încheieturile ei. E încordată și se teme tot timpul că
cineva îi supraveghează, urmărindu-i prin pădure și pândind prin găurile din zid. Dar toate simțurile ei par intensificate la maximum –
nu e sigură că doar își imaginează lucrurile astea. Se dovedește că ar fi fost mai bine să stea cu urechile ciulite după zgomotul mașinii hodorogite a lui Marge.
— Păi, nu sta așa acolo, Rita. Arăți ca un pește, închizând și deschizând gura în felul ăsta. Nu-ți fie teamă. N-o să spun nimic, zice Marge și își atinge nasul. Poți să ai încredere în mine.
Nu are încredere în Marge. Deloc. E ceva alarmant și primitiv la femeia asta, o amăreală pe care Rita nu poate s- o găsească altfel decât respingătoare. Se uită în jos la cearșaf și la urma pe care a lăsat-o copilul în el, ca un înger de zăpadă. Până și asta face să i se strângă
inima. Ar fi trebuit să plece când a avut ocazia.
Hera a oprit-o. Hera și lucrul grav pe care a amenințat că-l va face și care nu putea fi împiedicat decât de prezența Ritei. Cum să mai plece după ce i-a fost sădită în minte ideea asta? Acum suspectează
că Hera știa exact ce face.
— Un copil găsit, ei?
Rita tresare.
— N-am spus asta.
— Nici nu era nevoie, dragă.
Pe Rita o neliniștește lipsa de reacție a lui Marge. Arme în cutii de biscuiți. Bebeluși abandonați în pădure. Se simte trasă printr-un portal într-o lume complet diferită, care se sustrage de la comportamentul normal. Nu e de mirare că se ascund oameni sălbatici prin pădurea asta. Orice e posibil.
144
- EVE CHASE -
— Mă tem că pe-aici nu e chiar atât de neobișnuit pe cât crezi, zice Marge, cu un țâțâit dezaprobator. Fetelor drăguțe, de obicei, li se urcă
la cap. Cu coada ochiului, Rita vede fața Herei, albă și rotundă ca luna, la fereastra dormitorului ei, apoi Hera aleargă frenetic, probabil să-i spună lui Jeannie. Nici nu-și dau seama că sunt însărcinate, până
la jumătatea termenului, când începe să miște copilul. Marge plesnește din limbă. Mamele lor sunt de vină, nu crezi? Arată-mi o fată din partea locului care dă de necaz nemăritată și o să-ți arăt o mamă neglijentă, spune ea și ciupește copilul de picior. Și totuși. Un noroc nesperat pentru Harringtoni, nu?
Noroc? Noroc e să câștigi ceva la o tombolă. Sau să moștenești o înălțime mai mică de un metru optzeci. Nu asta.
— Nu înțeleg ce vrei să zici.
— Să pierzi un copil… începe Marge ridicând mâinile spre cer ca un predicator. Apoi să găsești altul!
Rita se simte tot mai incomod. În dimineața asta, mai devreme, a văzut-o pe Jeannie într-o cămașă de noapte dantelată, arătându-i copilului grădina, florile și păsările, și asta i-a amintit de femeile acelea confuze de la The Lawns.
— Dar copilul nu are cum să rămână aici, Marge.
Tot atât de bine putea să spună că o să-l dea la mistreți.
— Poftim? Am auzit bine?
— Evident, o să chemăm autoritățile.
Își aude vocea – și crede că asta se va întâmpla într-o zi –
tremurând ușor. „Încă o zi”, continuă să spună Jeannie. Dar vine noaptea, apoi ziua trece și vine următoarea.
— Dumnezeule, nu! Rita, ascultă la mine. Vrei să distrugi șansele în viață ale comorii ăsteia mici? Sigur că nu. Atunci, ține fetița aici, în secret – mă auzi? –, până la sfârșitul verii, spune și o înhață strâns de mânecă. Nu sufla o vorbă nimănui.
A înnebunit lumea sau a înnebunit ea?
— Dar, Marge… dă ea să spună cu un râs de neîncredere.
145
- CASA DE STICLĂ -
