semnalul: te rog, cară- te dracului de aici. Ceea ce nu se întâmplă.
Așa că spun:
— O să păstrez legătura, desigur. Când o să știm mai multe. Data nașterii.
— Data nașterii? Dumnezeule!
Se ridică în picioare cu un tremurat. Nasturii aurii ai jachetei sclipesc în soare. O jachetă cam groasă pentru o zi atât de caldă. Iar fondul ei de ten este mult prea gros, una dintre formulele de modă
veche, mai mult ca un machiaj de scenă. Decid că Helen e una dintre acele femei masochiste care se simt ele însele doar atunci când sunt chinuite de pantofi cu toc, când le e prea cald sau prea frig și, în general, când se află într-o oarecare suferință. Decid că e un coșmar.
— Mulțumesc că ai trecut pe-aici, îi spun, încercând să rămân civilizată, de dragul lui Annie.
— Presupun că ar fi bine să facem schimb de numere de telefon, spune Helen și pare vag șocată de idee, în ciuda faptului că ea face propunerea. În mod normal, eu n-am ce căuta în agenda ei. Sună-mă
dacă… se schimbă ceva. Cu stânjeneală, tastăm fiecare datele celeilalte în telefon. Opt ai zis? O, drace, scuze, le-am încurcat. Poți să repeți, Sylvie?
Unghiile ei lungi, date cu șelac, ciocănesc strident în ecranul telefonului. După asta, ezită în fața ușii, așezându-și poșeta strâns sub braț, gata să ia startul în cursa de pe aleea comună. Bagă de seamă peretele din față, cu graffiti obscen și cu vopseaua coșcovită, și schițează o grimasă dezgustată.
— Sylvie…
Înțepenesc.
187
- CASA DE STICLĂ -
— Da, Helen.
— Să zicem că e-n regulă. E teribil de… (face un gest în jur, chinuindu-se să nu mă ofenseze) modern. Dar nu-ți dai seama ce înseamnă un cămin până nu-l pierzi cu adevărat. Asta e tot ce am de spus, zice și se încruntă. Toate amintirile acelea. Nu-l lăsa pe soțul tău să le distrugă.
— Corect. Nu mă așteptam la asta. Mulțumesc. Nu te teme, n-am să-l las.
Mai devreme sau mai târziu, va trebui să vindem casa și să
împărțim câștigul, dacă e să-și cumpere fiecare locul lui. Chiar dacă
nu mai locuiesc acolo, gândul ăsta mă întristează. Iar acum, cu Annie însărcinată, ar fi prea tulburător să sugerez asta.
— Adevărat. Ai de gândit. Văd că de-abia aștepți să plec. De unde se poate lua un taxi pe-aici?
— Coboară și fă dreapta la baza scărilor. Chiar la șaormerie.
La cuvântul „șaormerie” tresare, de poftă sau de scârbă, nu sunt sigură. Arată ca o femeie care ar avea nevoie mai degrabă de o șaorma decât de quinoa expandată.
O privesc cum se îndepărtează, ascultând sunetul tocurilor acelora scumpe țăcănind pe betonul zgrunțuros. Mă gândesc la ce a spus –
familii, amintiri, case – și ceva se solidifică în mintea mea. Aud vocea lui Kerry: „Orice sunet, serios. Lucruri care i-ar putea declanșa o amintire”.
Îmi scot laptopul de sub revista Vogue de luna trecută. Deschid Google Maps, trec cu micul cursor galben peste Forest of Dean și îl pun pe o intersecție de pe șoseaua principală, care trece prin pădure.
Imaginea se răsucește și se apropie. E pixelată la început, dar apoi devine clară: copaci în depărtare; în plan apropiat, câmpie. Mă aflu la o răscruce cu indicatoare de lemn în formă de săgeată, care arată
ca și cum ar fi fost fixate cu decenii în urmă și lăsate acolo să
putrezească. Încotro? La dracu’!
188
- EVE CHASE -
„Conacul Foxcote”, tastez. Reîncarcă. Nimic. Mi-oi fi amintit greșit numele? L-oi fi scris greșit? Posibil, na! Casă. Tastez cu frenezie, încercând diverse variante. Să fi fost ras de pe fața pământului?
Indiferent ce s-a aflat cândva acolo, nu mai este. Conacul Foxcote a dispărut.
189
- CASA DE STICLĂ -
31. RITA
Automobilul Morris Minor se oprește în intersecție. Rita nu poate să-l condamne. Și ea ar vrea să se oprească. Sau să dea înapoi pe șosea. Dar n-are cum. (Nu doar pentru că, în marșarier, nu poate merge drept.) Nu-i place că a trebuit să lase în dimineața asta copilul în grija lui Jeannie și a lui Don. Nu după gălăgia de astă-noapte. Nu după ce a văzut la micul-dejun vânătaia care a început să se umfle ca o prună sub ochiul lui Jeannie. Numai gândul la ea îi produce o stare de panică asemănătoare cu o notă extrem de înaltă la flaut și impulsul de a se întoarce urgent la Foxcote.
Repornește motorul și virează cu scrâșnet de roți la stânga, spre Foxcote. O mașină spațioasă maro îi apare în oglinda retrovizoare.
Rita se încordează, conștientă că are bancheta din spate plină cu lucrurile pentru copil pe care le-a cumpărat cu toptanul de la un magazin aflat destul de departe de Hawkswell încât să nu stârnească
bârfe. Accelerează și se sperie singură, în timp ce transpirația îi lipește bluza strâmtă de spate.
