Emma/Anne/Felicity are nevoie, între timp, Don s-ar evapora pe ușa din spate, în bârâitul mașinii lui sport, în brațele altei femei. Una cu mai puține complicații. Una mai puțin măritată.
Despre asta a fost scandalul de azi-noapte. Despre chestia cu căsătoria.
Au trezit-o niște strigăte, nu și pe copil, de data asta. La început, a crezut că Don și Jeannie fac iar sex și și-a pus o pernă pe cap. Apoi și-a dat seama că nu era vorba de sex. Dimpotrivă. Jeannie striga: „Te-ai culcat cu Edie? Te-ai culcat cu cumnata mea? Cum ai putut? Cum ai putut?”, și s-a auzit ceva trântit pe podea, un scaun sau o masă, apoi Don strigând: „De ce nu? Pot să mă culc cu cine vreau. Tu ești cea măritată, Jeannie. Tu ești cea care-l înșală pe bunul meu prieten, ca o curvă”. Și alte țipete neinteligibile. După asta, s-a auzit sunetul de piele plesnită, apoi Jeannie țipând de durere și uluire.
Un gând nou i-a trecut atunci prin minte Ritei: dacă acel cuțit pe care l-a găsit sub saltea, la Londra, nu era destinat s-o protejeze pe Jeannie de Walter, cum a presupus ea, ci de Don?
Posibilitatea asta schimba totul. Era ca și cum lumea Harringtonilor se răsturnase, expunându-și o secțiune până atunci nevăzută, o imagine șocantă ascunsă, ca prima vedere a unor rădăcini macabre, albe ca niște viermi, care ies dintr-o brazdă de pământ întunecat.
Brusc, a resimțit cu gravitate izolarea conacului Foxcote, înfricoșătorul ținut împădurit, drumul pustiu, felul în care puteai să
țipi și iar să țipi aici, și nu te-ar fi auzit nimeni niciodată. Numai că
ea auzise, nu? Așa că trebuia să fie curajoasă.
194
- EVE CHASE -
A bătut o dată, de două ori la ușa lui Jeannie, apoi, neprimind răspuns, a întrebat încet: „Jeannie, e totul în ordine?”
Nici un răspuns. Mintea i s-a umplut de imagini cumplite: Jeannie moartă pe covor; Jeannie aruncată de la fereastră, zăcând ca o păpușă
din cârpe printre tufele de hortensii de jos.
Răsucea mânerul ușii, gata să intre, când Jeannie i-a răspuns vesel:
„Sunt bine! Întoarce-te în pat!”
S-a retras șocată, întrebându-se dacă nu cumva a luat pasiunea drept ceartă. Până la urmă, ce știe ea despre cea dintâi? Dar azi-dimineață, la micul-dejun, Jeannie a coborât singură, cu ochelarii ei de soare cu ramă de baga, care nu prea-i ascundeau urma de pe obraz.
Jeannie n-a discutat și nici nu s-a aplecat deasupra copilului să se prostească. A înmuiat fără tragere de inimă bucățele de pâine prăjită
în oul fiert, până când a făcut o harababură de coji și de gălbenuș
scurs, amintind oribil de sex, și violență, și bebeluși, într-un fel pe care Rita nu îl prea înțelegea. După asta, ea n-a mai putut să se atingă
de ou. Acum, în timp ce înaintează pe aleea de la Foxcote, nu e sigură
că o să mai poată vreodată.
— Rita, cât erai la cumpărături, te-a căutat piticul ăla de pădurar, spune Don înclinându-se deasupra mesei, sorbind din cafea și frecându-și părul negru de pe burtă cu mâna liberă. E numai în șort.
Rita pune sacoșele de cumpărături lângă dulapul de bucătărie și începe să scoată din ele. A întrebat dacă ți-ar plăcea să mergi la o plimbare, adaugă provocator.
O căldură furnicătoare i se ridică de pe piept pe gât.
Don e nemilos.
— Vai, uitați-vă la Rita! Și eu, care credeam că ești pe invers.
— Termină, Don, spune Jeannie, intrând împreună cu Teddy și cu copilul sprijinit pe umăr. Nu mai poartă ochelarii de soare, și-a dat cu o tonă de fond de ten, ceea ce dă chipului ei un straniu aspect calcaros. Teddy, ajut-o pe Rita.
195
- CASA DE STICLĂ -
Aplecându-se spre sacoșe, Rita îi zâmbește. Teddy îi aruncă înapoi un zâmbet de sub cârlionții lui, într-un fel adorabil, care-i amintește de ce rămâne aici.
Pe urmă, Rita nu reușește să-l împiedice pe Don să-l ia pe Teddy la tras cu arma. Când întreabă de Hera, Jeannie îi spune că hoinărește pe-afară, într-una din stările ei ciudate. Ar vrea să plece după Hera și să vadă dacă e OK: e sigură că și ea a văzut vânătaia de sub ochiul lui Jeannie. Ei nu-i scapă nimic. Dar scutecul bebelușului e greu ca o pungă de mazăre congelată. N-a schimbat-o nimeni toată dimineața.
Rita întinde copilul pe un prosop în camera de zi și, ținând un ac de siguranță în gură, începe s-o schimbe în timp ce Jeannie privește de pe canapea, dusă pe gânduri, ciugulind dintr-o bucată de prăjitură. În bibliotecă sună telefonul. Nici una dintre ele nu se clintește.
— Îmi dau seama întotdeauna când sună Walter, șoptește Jeannie.
Nici să nu te gândești să răspunzi, Rita.
Telefonul sună din nou peste cinci minute. E ca și cum Walter ar bubui în ușa de la intrare. Amândouă își țin respirația, așteptând ca sunetul să înceteze.
Fetița, încântată să fie eliberată de scutec, să stea cu burtica la aer, se leagănă înainte și înapoi gângurind. Dar Rita nu zâmbește, nu face fețe caraghioase, ca de obicei. Se simte speriată și blocată. Lumea din afara domeniului Foxcote se închide în sine.
— Îmi pare rău că te-am deranjat azi-noapte, spune Jeannie.
Acum, că telefonul s-a oprit din sunat, se simte o liniște asurzitoare, ca aceea care urmează după un țipăt.
— Îi pun eu scutecul, zice Jeannie, sărind de pe canapea și suflecându-și mânecile de la bluza din crêpe-de-Chine. Ia o pauză, Rita. O plimbare? Dacă o vezi pe Hera, o trimiți înapoi în casă? Rita ezită. N-a văzut-o niciodată pe Jeannie schimbând un scutec. Știe măcar cum se face? Jeannie ia unul dintre scutecele noi, roz. N-am s-o înțep cu acul de siguranță, dacă la asta te gândești.
196
