- EVE CHASE -
Închizând ușa grea în urma ei, Rita își dorește să nu-l fi ratat pe Robbie și simte o părere de rău la gândul plimbării pe care ar fi putut s-o facă împreună. E ceva liniștitor și de nădejde la Robbie. Poate să
tacă atunci când se plimbă cu el, nici unul dintre ei să nu scoată un cuvânt, și să simtă ca și cum ar purta o conversație. Să simtă că nu e cu desăvârșire singură acolo.
Dar este singură. Iar pădurea n-a părut niciodată mai de pe altă
lume.
Umblă vreo douăzeci de minute – nici urmă de Hera, de Teddy sau Don – și se întoarce. Nu se poate hotărî să intre înapoi în casă și se așază pe o bancă ruginită din grădină, sub o boltă de trandafiri sălbatici. Își sprijină bărbia în palme și închide ochii. Își simte pielea amorțită, de parcă ar fi a altcuiva. Simte miros înecător de fum. Îi amintește de ceva și are senzația bizară că e trasă înapoi în timp. O
amintire se ridică la suprafață, ca o așchie care-și croiește drum afară
din trup, prin piele, apoi alta; fum greu, căldură și mai grea; amorțeala din picioarele ei de fetiță; mâini care o trag afară pe geamul mașinii; se uită în urmă, peste umărul salvatorului, și vede mașina părinților ei înghițită de o vâlvătaie și mâna mamei ei bătând pe cealaltă parte a geamului. Cu un geamăt, Rita se îndoaie de mijloc și vomită peste mușcate, ratându-și la limită pantofii. Când își saltă
capul și se șterge la gură, își dă seama că fumul nu aparținea de fapt unei amintiri îndepărtate, ci iese răsucindu-se ca un ciorap negru pe fereastra de la camera Herei.
197
- CASA DE STICLĂ -
32. HERA
Nu mă așteptam ca micul meu foc să scoată atâta fum. Sau ca Big Rita să-l vadă. A dat de perete ușa camerei mele și a înțepenit acolo, cu gura căscată, holbându-se la terariul de pe bancheta de la fereastră, cu apa scurgându-se pe geam. Și cu fumul ridicându-se din grămăjoara de surcele pe care am aranjat-o să arate exact ca grămada de lemne de afară, ca o mică surpriză.
— A bătut o pală de vânt pe fereastră și focul s-a încins în coaja de copac uscată, bâlbâi, apoi mă uit în podea și aștept să țipe. Dar Big Rita nu țipă. Stă acolo un secol, nemișcată, apoi vine încet spre mine și mă îmbrățișează, sprijinindu-și bărbia în creștetul meu. Miroase a copil. A lucruri bune. Eu miros a fum. Și brusc îmi dau seama că așa voi mirosi întotdeauna. Îmi pare rău.
Încep să plâng și continui să-mi cer iertare, dar asta nu șterge funinginea de pe geam sau gustul de ars de pe limba mea și nu mă
face o fată drăguță. Acum o să plece de la noi.
— Hera. Se trage înapoi ținându-mă de umeri și degetele ei intră
în moliciunea dezgustătoare a cărnii mele. Crezi că Ethel și Dot o să
moară de la un pic de fum? Sunt mai tari de atât. Un pic de oțet pe o cârpă o să curețe geamul. Hei, uită-te la mine. Ridic încet privirea, îndrăznind să cred că e în regulă. De ce, Hera? De ce ai aprins bețele alea? mă întreabă, ca și cum întrebarea asta ar fi mai importantă decât orice altceva, mai importantă chiar decât focul în sine.
Dar nu știu cum să-i explic că impulsul a apărut noaptea trecută, când i-am auzit pe mama și pe Don strigând, și a crescut în dimineața asta, când am văzut vânătaia pe fața mamei. Apoi impulsul a fost mai puternic decât mine.
— Ai fi putut declanșa un incendiu în toată regula. Ar fi putut să
ia foc întreaga casă. Rita face o pauză. Citesc spaimă în ochii ei. Asta ai vrut?
— Nu.
198
- EVE CHASE -
Studiez paharul gol rostogolit pe covor. Picăturile de apă risipite pe firele de lână. Și aș vrea să le pot înșira una lângă alta într-un colier pe care să i-l dau Ritei, ca să fac seara asta să fie din nou cum trebuie.
O aud spunând:
— Ești sigură? Iar felul în care mă întreabă mă face să nu fiu deloc sigură, așa că nu răspund. Dar la Londra? insistă, iar vocea ei devine stranie și aspră. Tu ai aprins focul acela, Hera? Ochii ei mari, căprui aleargă pe fața mea. Mă gândesc să mint, dar Big Rita șoptește: Am crezut că s-a terminat, și inspiră adânc. Dincolo de fereastra deschisă, păsările încep să ciripească în copaci și sună ca niște aplauze ușoare accelerându-se. După un timp, zice: Mi-ai spus ceva important. Ceva care m-a îngrijorat.
— Nu mai fac.
Nu sunt sigură că mă crede.
— Spune-mi ce s-a întâmplat. În noaptea aceea, la Londra.
Strâng din buze. Gura mi-e plină de prea multe senzații. Fiecare are altă aromă. Nici una plăcută.
— O să-i spui mamei?
Se încruntă
— Așa ar trebui.
— Nu, Big Rita, te rog.
— Spune-mi ce s-a întâmplat.
Brusc, pare mai ușor să spun adevărul. Ca și cum, dacă aș vorbi, problema ar sări de la mine la Big Rita, ca un păduche.
— Toată lumea dormea și… și m-am furișat la parter să găsesc ceva de mâncare.
Aproape că zâmbește.
