— De tata?
Eu nu-mi permit să-mi fie dor de tata. Ar fi prea multe sentimente complicate. Ca atunci când amesteci culori luminoase și te alegi în final cu acel maro murdar.
16 This Little Piggy – cântec pentru copiii mici; purcelușii sunt degețelele de la picioare.
220
- EVE CHASE -
Teddy confirmă din cap.
— Am încercat să mă prefac că Don e tata. Dar nu e.
— Nu, în nici un caz nu e, spun și fac copilul să tresară. Cobor din nou vocea. O să-l vezi în curând pe tata, Teddy. A vorbit Big Rita cu el.
Și tocmai asta e problema. Tata încă nu știe de copil. Am început să mă tem de momentul în care o să afle. Dacă ia una dintre „posturile lui morale” și ne pune să dăm copilul imediat, ca și cum ar fi o poșetă
găsită pe stradă? Dacă n-o vrea? La Londra, vecinii, cum ar fi familia Pickering, o să aștepte, o să se uite peste gard, trăncănind despre golf, și petreceri, și cine are cel mai bun grădinar. Cum s-ar potrivi un copil găsit în peisajul acela? Nu îmi dau seama cum o să ajungem din punctul ăsta acolo. Cred că nici mama nu știe.
Teddy începe să plângă iar, mai tare de data asta.
— O, Teddy. Ia fetița. O să te înveselească. Hei… sprijină-i gâtul.
Da, așa. Teddy o ține cu grijă. Miroase-i creștetul capului. O să te facă
să te simți mai bine. Pe bune. Jur!
Teddy adulmecă și o lasă să-și bage degetele în părul lui.
— Miroase a iaurt, remarcă el și își trage din nou nasul. Și a Big Rita.
— Așa, vezi? Și te simți un pic mai bine?
— Oarecum. Îmi dau seama că nu, că doar încearcă să-mi facă pe plac. Nici nu sunt sigură că mai iubește copilul atât de mult ca înainte. Fruntea lui devine încruntată, serioasă, ca a unui om bătrân.
Mai e ceva, Hera, șoptește el.
În capul meu se stârnește un bâzâit, ca al unui țânțar pe care-l auzi, dar nu-l vezi.
— Ce?
— L-am auzit pe Don spunându-i mamei… „Hai să fugim împreună, Jeannie”. Așa a spus.
221
- CASA DE STICLĂ -
— Păi, atunci e un prostănac, nu-i așa? Mama n-ar face asta niciodată. Îl îmbrățișez, cu copil cu tot. Nu vreau să le dau drumul.
Niciodată. Nu te-ar părăsi niciodată, Teddy.
Dar oare pe mine m-ar părăsi? Dacă nu mai vrea deloc să fie mamă, ci altcineva, ca mătușa Edie? Gândul e ca o groapă care se cască în podea.
Sub brațul meu, umerii lui Teddy încep să tremure. Urăsc să-l văd supărat. Încerc cu disperare să gândesc ca Big Rita. Ea ce-ar face?
— Stai aici, Teddy. Să nu te miști.
În timp ce car terariul din camera mea, n-am cum să ridic mâinile și să-mi astup urechile ca să nu mai aud guițatul care vine din camera mamei. Pun terariul cu grijă pe covorul din salon.
— Ta-taaam!
Teddy holbează ochii. Lasă copilul pe canapea ca pe o jucărie de care s-a plictisit și îngenunchează lângă caseta de sticlă, care strălucește din nou după incendiu, numai cu un pic de funingine pe la balamale. Se uită în el, cu ochii tot mai larg deschiși, și un zâmbet i se întinde pe toată fața. Copilul gângurește vesel.
— O casă de păpuși, Teddy?
Don ne face să tresărim. Stă în ușă și arată de parcă a alergat zece kilometri, cu părul zburlit în unghiuri ciudate și cu pete roșii în obraji. Copilul lovește în canapea.
Teddy se retrage de lângă terariu, prefăcându-se că nu-l interesează.
— Te așteptam. Ca să mergem să tragem cu pușca. Chestii de băieți.
Don se duce la măsuța cu băuturi și își toarnă un whisky pe care-l dă pe gât dintr-o înghițitură.
— Mai bine.
Deasupra noastră, aud curgând robinetul din baia mamei.
Teddy sare în picioare.
