O ridică de o mână, ușor, de parcă ar fi o pană.
— Ești magnifică, Rita.
Își dă capul pe spate și râde, așa încât vârtejul i se eliberează din strânsoarea părului.
Când el își aruncă pantofii din picioare, Rita ezită, apoi decide că
nu-și mai urăște picioarele și îi urmează exemplul. Pământul e moale sub tălpi. Ar vrea să-i ridice cămașa și să-i adulmece pielea. Copacii se învârtesc și se leagănă în jurul lor, în timp ce ei dansează. Câinele sare într-o parte când se rostogolesc pe pământ, iarba și ferigile li se încurcă în păr, hainele cad, doar trupuri și respirație, până când iato complet goală în fața unui bărbat, pentru prima dată în viața ei, 234
- EVE CHASE -
dezgolită de tot ce a încercat toată viața să ascundă, expusă, îngrozită, înnebunită de plăcere.
Apoi el le vede. Expresia lui devine imediat serioasă.
Urmărește cu un deget cicatricile ca niște fermoare de pe burta ei.
Rita amuțește. Îi vine să moară de rușine și de dorință. Cicatricile sunt moartea pasiunii. Fred nici nu se putea uita la ele.
— Ce ți s-a întâmplat? întreabă Robbie.
Pentru că nu mai are cum să se ascundă, îi povestește. Nu doar despre accidentul în sine: cerbul roșcat care a sărit brusc; mașina derapând și izbind copacul; scăparea ei, prima care a fost trasă din ghemul de foc – și ultima. Dar și despre ceea ce a urmat. Cum a stat șase luni în spital și a petrecut cea mai mare parte a timpului uitându-se în tavanul cu neoane, cu picioarele prinse în șuruburi metalice și suspendate pe un suport, derulând înapoi întâmplările, până la mașina izbucnind în flăcări și la trupurile frânte, aruncate împreună
în spate. Flăcările stinse. Întorcându-i pe toți trei în siguranță, la focul de tabără, cu acele ceasului de la mâna tatălui înțepenite pentru totdeauna la ora unu și cinci.
— Îmi pare rău, Rita.
Robbie își lipește fruntea de a ei, ca pentru a trage durerea din capul ei într-al lui.
— Mai e ceva. Ceva ce foarte puțină lume știe. Secretul meu.
De vreme ce nu mai are nimic de pierdut, îi spune despre ziua în care un doctor a stat lângă patul ei și i-a spus bunicii: „Mă tem că nu am vești bune”, iar bunica și-a supt zgomotos dinții și a spus: „Măcar are fața întreagă”.
Buni i-a explicat abia după ce a ieșit din spital. A coborât vocea, pentru cazul în care vecinii ar fi auzit, și i-a zis așa: „Să nu spui niciodată din prima unui bărbat, că n-o să treci mai departe. Așteaptă
până în momentul potrivit, când o să te iubească pentru ceea ce ești, apoi poți să-ți încerci norocul”.
235
- CASA DE STICLĂ -
I-a explicat cum niciodată n-a fost momentul potrivit să-i spună
lui Fred. După ce a cerut-o, n-a vrut să strice totul, mai ales că se vedeau atât de rar, ea fiind la Londra, cu familia Harrington, iar el, la Torquay. Dar el îi tot dădea înainte cu copiii, câtă nevoie avea de un fiu care să preia afacerea familiei, și cum avea să fie fiul lor mare și puternic, așa ca Rita, și cu talentul tatălui său la tranșarea cotletelor și antricoatelor și a celei mai suculente felii de limbă.
Și ea ce putea face? Odată măritată, cu greu ar fi putut pretinde, lună după lună, că n-au avut noroc. Și n-a spus el că o iubește la nebunie? Așa că l-a sunat din cabina de la colțul străzii unde locuia familia Harrington: „Am fost vătămată, Fred. Acolo, jos. N-o să am copii”. Pauza cauzată de șoc a durat o vreme.
„Dar nu te-aș fi cerut niciodată în căsătorie dacă mi-ai fi spus”, i-a zis el în cele din urmă. Iar ea și-a dat seama că știuse asta tot timpul.
Gata. A scăpat. Rita se uită fix la cer. Lumina lunii cade ca ploaia pe pielea ei goală.
— Ai avut noroc, spune Robbie.
— Noroc? repetă ea, cu un râs sec.
Inima ei e o rană adâncă.
— Ai aflat ce fel de om e Fred înainte de a te duce cu el la altar.
Robbie se răsucește și ajunge deasupra ei țintuind-o la pământ, și își măsoară lungimea corpului cu al ei. Nu-și dă seama că plânge până
când el nu-i șterge lacrimile cu degetul mare. Și eu sunt un fraier norocos. Pentru că nu ești măritată cu idiotul ăla și asta înseamnă că
pot să te sărut din cap până-n picioare.
Și, în plus, fiecare despicătură. Dumnezeule! Habar n-avea că
există asemenea senzații. Stând întinsă pe pământ după aceea, cu corpul tremurând și încercând să-și recapete suflul, se simte…
renăscută. Robbie îi ia mâna și o duce la gură, gâdilându-i încheieturile degetelor cu buzele, iar ea zâmbește, atât de absorbită
de el, în noaptea caldă de vară, încât nu aude focul tras în depărtare, amortizat de copaci.
236
- EVE CHASE -
38. HERA
