— E totul în regulă, Marge?
Marge se uită de la mine la ceainic, mirosind oportunitatea.
— Doamna asta o să-mi facă cinste cu un ceai și cu o prăjitură.
242
- EVE CHASE -
— Sigur. Orice dorești, Marge. Imediat ce Casey pleacă, o întreb din nou despre asemănarea pe care o remarcase. Dar Marge e mai reținută acum, bătând dintr-un picior și privindu-mă atât de pătrunzător de parcă m-ar înțepa cu o andrea.
— De ce vrei să știi?
— Din simplă curiozitate.
Îi zâmbesc larg, convinsă că o să-mi spună să-mi văd de treabă.
— O fată. Jo. Același păr roșcat. Locuiam pe-aproape de ea.
Privirea ei se oprește în gol și se adâncește undeva unde nu pot s- o urmez. E ca și cum cineva mi-ar întinde o mână de pe o alee murdară
și întunecată și m-ar trage înăuntru. Ochi mari, migdalați, adaugă.
De culoarea frunzelor de sicomor.
— Ce s-a întâmplat cu Jo?
Inima îmi bubuie-n piept. Repet în minte: „A plecat”.
— O, era una dintre acele fete, explică, cu un țâțâit dezaprobator.
A intrat într-o belea. Aceea eram eu? Necazul? Greșeala? Fată
proastă. Numai ea a fost de vină.
— Mai locuiește aici?
Cuvintele îmi ies gâtuite de anxietate.
— A, nu! A lăsat totul baltă cu ani în urmă. S-a mutat în Canada, cred. Mi se ia o greutate de pe suflet. Gândul că aș putea ieși din cafeneaua asta și aș putea să dau peste cineva care să fie mama mea naturală mă înspăimântă. De-aia mi-a atras atenția fiica ta, știi?
Seamănă perfect cu ea, cum era atunci, zice Marge sorbind din ceai, iar buzele i se încrețesc pe marginea cănii. A lucrat pe un vas de croazieră, povestește legănând din cap. Tot felul de lucruri se întâmplă pe vasele de croazieră. Ca să nu mai vorbim de porturi. Nici măcar nu știa cum îl chema pe tată. Nț, nț, nț!
Creierul meu se luptă să înțeleagă asta. Știu că sunt ridicolă. Care sunt șansele? Și totuși. E un sat mic, iar părul roșcat al lui Annie nu e moștenit de la familia lui Steve. Mereu ne-am pus întrebări în legătură cu asta.
243
- CASA DE STICLĂ -
— Întrebări, întrebări, întrebări, repetă și se apleacă spre mine.
Cine ești tu?
Mă trag în spate, șocată de agresiunea reținută de pe fața crispată
a femeii. Mă copleșește impulsul de a fugi. Mă uit spre ușă. Aș fi afară
în doi timpi și trei mișcări.
— Am fost găsită… încep, chinuindu-mă să i-o spun cu glas tare unei străine, după ce toată viața am fost incapabilă să vorbesc despre asta până și cu prietenii apropiați. Cuvintele mi se usucă în gură.
Când eram un bebeluș… încerc din nou.
Nu merge.
— Ce? N-am auzit.
Își face mâna pâlnie după urechea uriașă, apropiindu-se de mine.
— Sylvie, zic, retrăgându-mă pe teren sigur. Sunt Sylvie Broom.
Mama a lucrat la o familie din partea locului, familia Harrington, ca bonă, într-o vară, cu mulți ani în urmă. Se numea Rita. Rita Murphy.
Marge se schimbă la față sub ochii mei, așa cum s-ar deschide ușa unui dulap și totul s-ar revărsa afară.
— Să fiu a naibii! Nu Big Rita? spune bătrâna, cu glas întretăiat.
— N-am auzit să i se spună așa. Porecla mă face să zâmbesc. În copilărie, îmi plăcea să am o mamă uriașă. Mă făcea să mă simt în siguranță. E destul de înaltă totuși.
