— Of, intră atunci. Ai grijă la cutii, zice, înhățându-mi rujul din mână, apoi trântește ușa în urma noastră și strigă strident în casa mică și întunecoasă: Fingers, pune ceainicul! Avem musafiri.
246
- EVE CHASE -
40. RITA
Seara petrecută cu Robbie îi revine în minte Ritei în mici șocuri subsecvente, ricoșându-i din coapse în șolduri. Trupul încă îi vibrează, în ciuda priveliștii din camera de zi. Dacă distrugerea violentă a terariului s-ar fi petrecut mai devreme, s-ar fi sfărâmat și ea în bucăți. Dar în momentul ăsta? O pernă de fulgi pare să se fi interpus între ea și restul universului.
După ce i-a făcut baie lui Teddy și l-a culcat, Rita s-a mai calmat puțin. (E greu să rămâi supărat și nervos când Teddy scoate pârțuri dintr-o cârpă udă.) Meschin și violent, ăsta e Don. Nimic mai mult.
Cel mai mărunt om. O să-i spună lucrurile în față când o să-l vadă, cu siguranță. Va trebui să plece. O să-i spună lui Jeannie: „Ori el, ori eu”. Ce-i de ajuns e de ajuns.
Rita își lipește nasul de geamul rece al holului, scrutând prin golurile din iederă. Se întreabă pe unde a ajuns Don. Probabil că se clatină pe drum înapoi de la pub, prin întunericul amurgului, cu picioarele înmuiate de bere. Sau vrăjește o fată din sat la bar. Să-l ia dracu’!
Se apleacă spre plintă să ia ghetele lui Robbie, cele de la care a început totul, și simte un fior de plăcere când își întinde piciorul cu șosetă și îl strecoară în interiorul moale, căptușit cu piele.
— Îți mulțumesc că vii cu mine, Big Rita, spune Hera în timp ce ea își leagă șireturile. Când o să găsesc ceea ce am împușcat, o să mă
simt mai bine. Promit că pe urmă mă duc la culcare.
— Nu-ți face griji. O să găsim, șoptește Rita, încercând să nu le deranjeze pe Jeannie sau pe fetiță, care dorm la etaj. Ar vrea să nu trebuiască să iasă iar, să poată să rămână în casă și să aibă grijă de plantele din terariu, să adune cioburile unul câte unul, ca pe puricii de pe un animal iubit. Și mai speră să găsească o căprioară moartă, să nu-i revină sarcina dureroasă de a curma suferința bietei creaturi.
Haide.
247
- CASA DE STICLĂ -
Afară, Rita n-a mai văzut un cer nocturn atât de frumos, de catifea, luminat de o lună plină, cu o aură palidă. O ceață începe să se ridice din pământ. Niciodată n-a arătat pădurea mai fermecată și mai inocentă, un sanctuar, nu o masă de arbori din diferite specii, ci o ființă vie ancestrală, cu propriul suflet și propriile simțiri. Unde a dispărut vechea Rita? Ea ar fi pândit umbrele pădurii, simțind ochi care o urmăresc și colți scrâșnind, și ar fi auzit mașina părinților ei sfărâmându-se iar, și iar, și iar. Se cutremură în sinea ei, așa cum se întâmplă în momentul straniu în care o versiune a ta se transformă
în alta, și evoluezi nu treptat, ci dintr-un salt aerian în față, ca și cum ai face un pas pe lună.
— Buștenii, da, am trecut pe lângă grămada de bușteni, zice Hera apucând-o de braț și smulgând-o din gândurile ei. Cred că pe-aici am fost.
În timp ce merg, Rita simte un val neașteptat de entuziasm. E
posibil. Viitorul e maleabil. Ceva ce poate fi modelat, așa cum Robbie poate să îndoaie lemnul încălzit la aburi. Lucrul amenințător care stă
ascuns în ea de ani de zile, povara secretului ei rușinos, a dispărut.
Bunica a avertizat-o să nu spună nimănui, pentru că i-ar distruge reputația. „Nici măcar prietenilor, care o să poarte vorba.” Dar spunându-i lui Robbie, deschizându-se, deși n-a făcut adevărul să
dispară, i-a luat mare parte din putere și greutate. Contemplă această
revelație când zărește o mișcare, o tresărire printre copaci.
— Don? strigă. Nimic. Se întoarce spre Hera. Ai văzut și tu pe cineva? Hera scutură din cap și se uită fix în întuneric, iar fața ei rotundă e palidă ca o ciupercă. Ceața le învăluie gleznele. Don? Tu ești? Te-ai rătăcit? Din nou, tăcere. Oricine ar fi fost acolo a plecat.
Sau nu vrea să fie găsit. Poate că nu era el. Fingers? Un fior neplăcut îi alunecă pe spinare. Încrederea i se clatină. Hai să mergem acasă, Hera. E prea târziu pentru asta. Putem să revenim dimineață.
— Doar până la râu? Pe urmă ne întoarcem. Te rog.
248
- EVE CHASE -
Continuă să meargă până aud sunetul apei curgând repede. Sună
mai tare pe întuneric.
— De fapt, nu cred că ai împușcat nimic, Hera. Și dacă da, a plecat vesel acasă, spune Rita și apucă mâna caldă și grăsuță a Herei. Hai să
ne întoarcem pe cărarea cealaltă. E mai scurt drumul pe acolo.
Un nor negru, rotund alunecă în dreptul lunii, ca lentila unor ochelari de soare. Ah, să fi avut o lanternă! Totuși, continuă să
meargă. O să vadă luminile de la Foxcote în curând. Și nu-i e frică.
Nici măcar n-are emoții! E ca atunci când durerea trece, și chiar dacă
a fost sfâșietoare, nu ți-o mai poți aminti. Se întreabă dacă ar putea, până la urmă, să trăiască în pădure, cu Robbie, în căsuța lui intimă, îmbătrânită, în loc să se mute înapoi, în casa de la Londra. Și își spune: „Da, aș putea”, când piciorul ei calcă pe ceva moale și cărnos, iar Hera țipă, și țipă, și toate acele posibilități încântătoare, și toate acele alte versiuni ale Ritei se spulberă.
249
- CASA DE STICLĂ -
41. HERA