Ochii lui Don sunt deschiși și privesc fix la cerul plin de stele.
Bocancul Ritei a lăsat o urmă de noroi pe obrazul său. Sângele înflorește pe cămașa lui de safari, pe buzunarul din stânga pieptului.
O bufniță țipă. O dată. De două ori. O prevestire sumbră a morții, venită prea târziu. Big Rita îi atinge gâtul într-o parte și icnește, trăgându-și mâna înapoi.
— Nu te uita.
Îmi lipește fața de cardiganul ei.
Dar eu mă uit în jos, fascinată și îngrozită. Problema numită Don a dispărut. Dar Don e mort. Mort. Nu mai există. Mi se strânge stomacul.
— Trebuie să… Inima ei bubuie sub obrazul meu. Trebuie să
mergem după ajutor.
Ca și cum l-ar fi invocat, se aude un zgomot în spatele nostru.
— Aici erați! sună puternic vocea mamei, pe un ton ușor amuzat.
E beat ticălosul? întreabă ea netezindu-și părul și încercând să se facă
drăguță. Rochia îi sclipește, paietele reflectând lumina. Ar fi trebuit să știu că o să vâneze o halbă de bere până la urmă, nu un fazan.
— Jeannie… începe calm Big Rita, apoi își acoperă gura cu palma pentru că nu poate s-o spună.
Și nici eu nu pot. Ne uităm fix la mama, în pragul dezastrului, în ultimele momente de inocență, dinainte de a afla.
— De ce vă uitați așa la mine? Ce se întâmplă? Fuge spre el, se lasă
în genunchi și îi ia fața în palme, plesnindu-l peste obraz. Trezește-te, iubitule… De parcă n-ar vedea nici un strop de sânge. Sunt eu, Jeannie a ta. Don… Don… Te rog!
Big Rita îi pune un braț pe umeri.
— S-a dus, Jeannie.
Mama scoate un sunet de parcă n-ar fi ea. Nu e uman. Îmi acopăr urechile cu palmele. Fața ei e o mască albă, înțepenită; colțurile gurii 250
- EVE CHASE -
i se lasă în jos. Se prăbușește la pământ și îi îmbrățișează trupul.
Sângele lui Don îi strălucește în păr, ca una dintre agrafele ei cu pietre prețioase.
— Nu înțeleg. Nu… Vocea mamei e un hârșâit. O șoaptă. O
fantasmă. Cum?
Pădurea împietrește. Big Rita tace. Nici măcar nu mă privește. Și știu, asta înseamnă că n-o să-mi rostească numele și n-o să spună că
am crezut că am împușcat ceva. Nu pe cineva. Asta face să fie și mai rău. Și mă gândesc cum e posibil ca toate gândurile, și zgomotele, și mirosurile care însemnau Don să fi dispărut pentru totdeauna. Cât mi-am dorit în fiecare zi să-l omor!
— N-am vrut să fac asta.
251
- CASA DE STICLĂ -
42. RITA
Rita o privește pe Hera alergând cât o țin picioarele, până când dispare în ceață. Șocul îi coboară pe șira spinării, ca un curent electric.
Coșmarul de pe pământ clipește, pulsează – real, ireal. Creierul ei nu poate să-l asimileze. Don e alb ca marmura. O statuie prăbușită.
Jeannie se leagănă deasupra lui gemând, iar paietele sclipesc asemenea unor stele întunecate.
Mintea Ritei se învârtește în cercuri, încercând să găsească o cale de scăpare. Don e mort. Hera crede că ea a făcut asta. Iar Rita simte miros de sânge. Carne. Ca la măcelăria lui Fred. Și ceva mai dulceag, mai răscopt, care se scurge din sângele lui în pământ. O rădașcă
cercetează deja mâna întinsă a lui Don, cu degetele înțepenite întoarse înăuntru.
Se scutură și încearcă să se adune. Dar nu poate gândi normal.
Jeannie geme, tremură toată. Temperatura aerului pare să scadă
brusc. Rita se lasă în genunchi și o cuprinde pe Jeannie de umeri. Îi simte pielea ca de găină, și un tremur ca de pasăre în oase.
— Jeannie, îi șoptește. Nu-i vine în minte ce altceva să-i spună, cum să îmbunătățească lucrurile. Jeannie…
Foarte încet, Jeannie își ridică privirea, iar fața ei e schimonosită
