și făcând ochii mari spre Marge, ca un fel de avertisment.
— Eu… într-o măsură, îmi dau seama că întreb pentru că trebuie să întreb, pentru că se presupune că, în situația asta, oricine ar vrea să știe. Ți se spun povești despre adopție, despre mama de mult pierdută, despre reunirea emoționantă…
— Ai cunoscut-o pe Jo? Marge mă țintuiește cu privirea și se încruntă. Își ciocănește cu un deget galben dinții din față. Care e legătura?
— Eu… încep crispându-mă în sinea mea, după care șoptesc adevărul pe care rareori l-am rostit: Eu am fost găsită în pădure în vara aceea.
Picioarele lui Fingers încep să se agite frenetic la marginea câmpului meu vizual.
— Ce? face Marge mijind ochii nedumerită. Ce spui?
— Eu sunt copilul abandonat, Marge, spun mai tare, despuind cuvintele de încărcătura lor emoțională. Eu sunt, repet încă și mai tare.
Fața ei pălește.
— Minți!
— Aiureli, mormăie Fingers.
Sunt atât de surprinsă, de dezarmată de absurditatea faptului că
mi-a luat atâția ani nenorociți până să pot rosti adevărul cu glas tare
– fără să fi băut ceva – în fața unui străin, până să mi-l asum, numai ca să fiu acuzată că inventez, încât, pentru un moment, nu știu ce să
zic, sunt gata să izbucnesc într-un râs isteric.
— Aș recunoaște copilul lui Jo. Vocea i se frânge. Mânia ei se deschide ca o rană. I se scurg lacrimi prin cutele obrajilor. Se întoarce spre Fingers, cu o voce disperată: Nu-i așa? Chiar și după toți anii ăștia.
258
- EVE CHASE -
— Sigur, draga mea, zice Fingers punând o mână protectoare pe umărul ei firav și vorbind peste capul ei: Asta e ceva foarte supărător pentru Marge. Și nu e necesar.
Sunt decepționată și frustrată. După atâția ani în care mi-am îngropat trecutul, l-am reprimat, simt nevoia acută de a mi-l însuși.
Pentru că e al meu, îmi dau seama. Curge prin venele mele. E parte din mine. Propria imperfecțiune frumoasă.
— Dar…
— Minciuni! strigă Marge și aruncă în mine cu un rulou cu smochine, apoi începe să suspine. O farsă crudă! Afară! Afară!
— Păi, Sylvie… spune Fingers și își plesnește palmele uriașe cu un zâmbet cinic. Cred că ai terminat aici.
259
- CASA DE STICLĂ -
44. HERA
La fereastra dormitorului, două faruri slabe, ca doi ochi strălucitori, își croiesc drum spre noi printre copaci. Alți polițiști?
Ambulanța? Cei doi agenți de poliție care le-au găsit pe mama și pe Rita în pădure stau acum pe canapeaua noastră, cu lanternele pe măsuța de cafea și cu carnetele de notițe pe genunchi. Ne cer să
reconstituim seara asta, punându-ne întrebări cu voce joasă, așa cum vorbesc oamenii într-o bibliotecă. Mă simt la distanță, ca și cum aș
privi din tavan.
Femeia poartă niște ochelari sobri, cu lentile care măresc. Are un fir dus la ciorap. Polițistul arată surescitat. Stațiile radio pârâie și bâzâie continuu. Mi-e teamă că zgomotul o să-l trezească pe Teddy, care o să vină jos și o să descopere ce s-a întâmplat. Dar ce s-a întâmplat? Aș vrea să le cer polițiștilor detalii. Sau cel puțin să-mi confrunt versiunea asupra evenimentelor cu cea a Ritei. Creierul meu e un mare spațiu gol, ca un patinoar, rece și alunecos. Gândurile nu pot să stea drepte. Totul alunecă în jur. Polițistul continuă să mă
privească.
O persoană a sunat la poliție, spune el, aruncând o privire în spate, la mama. Un pont anonim. Nu-și poate reține exaltarea din voce.
Presupun că atunci când ești polițist, dacă găsești un om ucis în pădure, se consideră că ai o zi bună la serviciu, mai ales într-un loc adormit ca ăsta. Și nici nu sunt sigură că intră în multe case ca asta.
Polițista se holbează prin încăpere, iar privirea îi zăbovește la ceasul cu pendul, la picturile în ulei și, desigur, la terariul făcut țăndări pe podea. Mă întreb dacă o să li se pară că poate fi motivul meu de a-l ucide pe Don. Sper să nu pară motivul lui Big Rita.
Problema este că Big Rita se poartă de parcă ar fi vinovată. E un sac de nervi, îi tremură genunchii. Suspine îi scapă din gâtlej, apoi le înghite. Fetița moțăie pe umărul ei, înfășurată în păturica galbenă, iar Rita îi ține trupul micuț încleștat, de parcă s-ar aștepta ca poliția să i-260
- EVE CHASE -
o smulgă din brațe în orice clipă. Dar polițiștii nici măcar n-au întrebat de copil. Ei au alte întrebări. Big Rita continuă să se bâlbâie, în special când polițista menționează urma de gheată de pe fața lui Don, de la ghetele pe care le purta mai devreme Rita și pe care polițiștii le-au băgat într-o pungă de plastic specială.
— Deci îi aparțin lui Robbie Rigby? întreabă polițistul, tendențios.
Corect?
