„Avem păduri înăuntrul nostru, Sylvie”, mi-a spus, apoi m-a îmbrățișat și m-a sărutat pe creștet.
Cuvintele lui par astăzi înțelepte și adevărate. Mi se pare că m-aș
putea reconecta cu o parte pierdută din mine, cu fetița care se cățăra în copaci ca să simtă legănarea crengilor din vârf, cu capul încununat de frunze. Închid ochii și mă dăruiesc aurorei boreale care mi se strecoară prin pleoape. Pământul pare să se legene. Și atunci se întâmplă. Apare o formă încețoșată, granulată ca o ecografie. Eu. Un bebeluș. Culcat pe o buturugă. Plângând.
— Scuză-mă, ești OK? Ai nevoie de ajutor?
Sunetul se oprește. O, Doamne, venea dinspre mine. Deschid ochii, ridic privirea și văd niște dinți de un alb orbitor. O barbă.
— Pădurea provoacă întotdeauna vise ciudate, zice bărbatul și se uită la mine suspicios, probabil încercând să-și dea seama dacă sunt bine. E foarte arătos, observ cu oarecare lentoare. Ochi albaștri. Nu ești de pe-aici? mă întreabă, încercând să mă identifice.
— Londra.
Poveste lungă.
— Aha! Zâmbește cu înțelegere și arată din cap în spate, spre casă.
Ești sigură că ești OK? Dacă ai nevoie să intri, ești binevenită.
Îmi scutur frunzele de pe pantaloni.
— Sunt bine, serios. Doar un pic jenată. Dar în sinea mea mă simt carne vie, stoarsă ca după un plâns bun. Dacă m-ai putea îndruma înapoi spre sat, aș fi recunoscătoare. Am mașina parcată acolo.
— Sigur. Înapoi pe cărare, apoi… Se oprește și se încruntă.
Suspectez că părul meu răvășit îi transmite mesaje amestecate. Și începe să plouă cu picături mari. Uite, tocmai mă pregăteam să merg cu mașina la Hawkswell. Nu vrei să te duc?
267
- CASA DE STICLĂ -
Ezit. Oare chiar se pregătea să meargă în sat sau e un psihopat care profită de ocazie? Decid că ucigașii în serie probabil că nu poartă
cămăși frumoase, cu manșete în dungi galbene. La dracu’! Îmi asum riscul.
— Frumoasă mașină, spun fixându-mi centura de siguranță.
Un Porsche decapotabil vintage, cu acoperișul ridicat.
— Cred că da. Motorul toarce minunat. Soțul meu mi-a cumpărat-o când am împlinit cincizeci de ani.
Tipic.
— Drăguț soț!
Râde.
Hotărăsc că-mi place foarte mult, așa cum te îndeamnă uneori intuiția în legătură cu un străin.
— Îți mulțumesc…?
— Teddy, rostește el peste zgomotul motorului, în timp ce ne înfigem în alee, într-un vârtej de frunze și ploaie. Mă cheamă Teddy.
Ține-te bine.
268
- EVE CHASE -
46. RITA
Martie 1972
Șase luni mai târziu, Ritei încă i se derulează în minte plecarea de la Foxcote: clancul făcut de ușa taxiului; vârtejul primelor frunze ruginii pe alee; casa cea mare rămânând în urmă, până a fost înghițită
de copaci. Ca și cum n-ar fi existat niciodată. Ușurarea de a fi scăpat, aducătoare de lumină și de o senzație vecină cu greața.
Trecuseră cinci zile lungi de când murise Don și multe ore de interogatoriu din partea polițiștilor locali care nu îl lăsau pe nici unul dintre ei să plece de la Foxcote. Ar fi vrut să fi știut atunci că, mai târziu, polițiștii aceia aveau să fie criticați pentru neglijența cu care trataseră cazul. În momentele acelea, era îngrozită, iar posibilitatea de a se sacrifica pentru a salva reputația familiei Harrington n-a fost chiar departe de gândurile ei.
Pe cât de mult își dorise odată să facă parte din gospodăria Harrington, pe atât de disperată era acum să lupte ca să se elibereze.
O familie poate fi cel mai nesigur loc din lume, acum știa asta, nu portul speranței pe care îl idealizase de când era copil. În cele din urmă, trebuie să te bazezi pe tine însuți.
Pe când orele treceau cu neliniște și lentoare, a început să vadă cu o claritate crudă cum a fost înghițită de lumea Harringtonilor – trasă
înăuntru de nevoia irațională de propria mamă, de o familie proprie
– și cum și-a pierdut direcția. A încercat să-i explice asta polițistei.
