Un nor de vapori cu miros de pepene persistă în hol, precum fantoma unei salate de fructe. Îl împrăștii cu mâinile.
— Ce e chestia asta oribilă? Mi se pare că era mai bine când fumai ca o locomotivă, Edie.
— Dragă, crezi că mie nu? Dar timpurile s-au schimbat. Și eu, de asemenea, zice Edie și își bagă țigara electronică – arată, în mod tulburător, ca un pistol – în borsetă. Îți mulțumesc pentru o impecabilă cană de ceai Earl Grey. Tre’ s-o șterg. Am un deadline.
Mă uit bănuitoare la mătușă-mea, suspectând că își caută scuze să
plece și să scape de conversație și de toată anxietatea mea.
— Pe bune? N-ai fața ta de deadline.
Sprâncene încruntate. Buza de jos mușcată. Clănțănitul metalic al mașinii de scris. Edie era foarte concentrată în momentele acelea. Ne întreba pe mine și pe Teddy de teme, dar nu asculta ce-i spuneam –
se gândea la ce avea ea de scris. „A făcut-o iepurele în locul meu”, am spus odată ca s-o testez, iar ea a răspuns absentă: „Bravo, draga mea” și a mutat carul pe alt rând. Dar când articolul era gata, întotdeauna ne încărca pe platforma de sus a unui autobuz și ne scotea la o înghețată cu topping în Hyde Park, sau la prânz, în Piccadilly. Adoram zilele acelea. Dar n-am mai pus gura pe o înghețată de peste douăzeci de ani. N-am mai luat autobuzul de cinci ani. Sau metroul. Nu când orașul devine tot mai violent pe zi ce trece.
Gripa lovește tot mai virulent. Iar atacurile de panică apărute după
ce a murit soțul meu – și am pierdut ultimul scut împotriva trecutului
– au devenit greu de disimulat. Fără el, mă simt despuiată, expusă, vulnerabilă la fiecare ghiont sau tuse. De când ne-a lovit ultima dramă de familie – serios, când o să se termine? –, simt din nou revenirea panicii și teama că aș putea ajunge ca mama.
277
- CASA DE STICLĂ -
— Ei bine, nu e chiar un deadline, dar sunt extrem de ocupată.
Edie arată îngrijorător de mulțumită de sine și așteaptă s-o întreb despre sursa celor mai recente preocupări ale ei.
— Cu ce? întreb îndatoritoare, făcându-i jocul.
Buzele i se întind într-un zâmbet.
— Cu deschiderea unui cont pe Instagram.
— Dumnezeule! Despre ce?
— Despre anii mei de presă. Feminism. Modă. Am de gând să mă
transform într-un bun de patrimoniu național, spune cu un zâmbet larg și își zornăie brățările rustice de rășină de la încheietură. La dracu’, de ce nu?
Mă uit la ea un moment – mătușa mea ofilită, mărunțică și cu ochi strălucitori, proiectată pe tapetul Colefax & Fowler cu frunze, ca o pasăre exotică.
— Asta am să-ți scriu pe piatra de mormânt: „Aici zace Edie Harrington, care a privit lumea și a spus: «La dracu’, de ce nu?»”
Chicotește.
— Mă îndoiesc. De vreme ce o să trăiesc mai mult decât tine, trăgând din sorbetul meu de pepene. Acum, dacă nu te superi…
Trece pe lângă mine lăsând în urmă o dâră pătrunzătoare din colonia de citrice pentru bărbați pe care o folosește întotdeauna.
Simt un amestec de afecțiune și neajutorare, ca întotdeauna când pleacă, și o nevoie acută de a o îmbrățișa, căreia nu-i dau însă curs niciodată. Cei mai mulți oameni pe care i-am îmbrățișat în viața mea ori au murit, ori au dispărut. Dar eu și Edie ne înțelegem una pe alta și asta e de ajuns. Știe că mi-a salvat viața.
Leucemia a bătut la ușa noastră pe nepusă masă. Mama a murit la două săptămâni după diagnosticare, la patru luni după întoarcerea de la The Lawns. Bona tânără și plictisită care a înlocuit-o pe Rita s-a ridicat și a plecat spunând că slujba e prea grea. Tata a încercat să-i țină locul mamei, dar nu era în stare să fiarbă un ou și avea afaceri peste hotare. Așa că Edie a renunțat la apartamentul ei închiriat și la 278
- EVE CHASE -
postul din străinătate și s-a mutat aici, să aibă grijă de noi. Nimeni n-ar fi crezut asta și nu s-ar fi așteptat să meargă. Nici ea nu era în stare să fiarbă un ou, dar știa unde se poate mânca în oraș. Și-a găsit un job de redactor la o revistă din Londra și a umplut casa de scriitori ratați, și artiști, și oameni care aveau nevoie de un pat pentru o noapte. A fost o revelație. Convențiile și anxietățile care guvernaseră viața părinților mei, pur și simplu, nu i se aplicau lui Edie. Ea nu s-a căsătorit niciodată. În schimb, a lucrat și a avut un milion de prieteni.
Și pe noi. A fost prima și singura persoană din viața mea care să
spună: „Să nu-ți pese ce gândesc alții, fii cine vrei tu să fii. La dracu’, de ce nu, Hera?” Așa am făcut. M-am reinventat. După niște ani, chiar m-am dus cu o fotografie a mamei la un chirurg plastician și i-am zis: „Poți să-mi faci un nas ca al ei?” Și tot nu semăn nici pe departe cu ea.
Când a fost externată de la The Lawns, nici mama nu prea mai semăna cu ea însăși. Slăbise îngrozitor, iar părul ei întunecat se albise și începuse să-i cadă în smocuri. Dar era încântată să fie acasă, ceea ce însemna pe vremea aceea o locuință în Bloomsbury, mai mică și mai ponosită, dar departe de bârfele din Primrose Hill. Ea și tata aveau dormitoare separate, având între ele o ușă despre care cred că
tata spera că va fi descuiată cândva. (N-a fost descuiată niciodată.) În mod ciudat, în casa aceea am fost mai apropiați ca oricând. Totul era sensibil și ținut sub tăcere, dar plin de speranță, ca după o operație.
Edie mi-a spus: „Numai copacii știu ce s-a întâmplat în noaptea aceea în pădure”. Tata nu vorbea niciodată despre asta sau despre Don. N-au discutat niciodată cazul de față cu mine. Tata a vândut mina și acțiunile companiei ca să plătească avocații. M-am încumetat odată s-o întreb pe mama dacă într-adevăr ea l-a împușcat pe Don și a ezitat, iar pe fața ei s-au intersectat sentimente pe care nu le-am putut descifra; ochii i s-au umplut de lacrimi, apoi a răspuns: „N-ai fost tu. Nu trebuie să te gândești niciodată că ai fost tu, Hera. Asta e tot ce contează”. Dar o parte din mine s-a gândit. O parte din mine 279
- CASA DE STICLĂ -
încă se gândește. Am împușcat ceva în noaptea aceea. Și chiar dacă
nu am încercat să-l ucid pe Don, am vrut de atâtea ori să-l văd ras de pe fața pământului.
Polițiștii mai veneau câteodată, iar părinții ne trimiteau imediat la etaj. Eu și Teddy stăteam înspăimântați, înghesuiți unul într-altul, în caz că aveau s-o ia din nou pe mama. Apăreau avocați. Medici. Ne băteau la ușă reporteri de la ziare, iar nouă ni se spunea să ne dăm de la fereastră și să tragem draperiile. Nu mi-a dispărut niciodată
senzația că lumea putea să dea iar buzna în viața mea și să-mi ia pe cineva drag. Încă mă simt confortabil doar în casa mea, cu jaluzelele coborâte. Așa că noul entuziasm al lui Edie mă neliniștește.
