- CASA DE STICLĂ -
mână – frasin, mesteacăn, ulm… – și îi place să facă asta aproape în fiecare zi.
Caruselul pe care l-a făcut este și el depozitat cu grijă, înfășurat într-o pereche de ciorapi. L-a luat pentru Puiul Pădurii, jurându-și s-o găsească într-o zi pe fetiță și să i-l înapoieze, ca să știe că a fost odată
un om bun și destul de îndemânatic încât să-l facă special pentru ea, așa cum ar face un tată, că a fost cândva răsfățată și prețuită, așa cum ar trebui să fie orice copil din lume.
Dând la o parte ciorapii, își trece degetul arătător peste copacii delicați, apoi se adună – nu poate risca să verse lacrimi sau să aibă o față umflată astăzi: are un casting. Împingând valiza înapoi sub pat, se gândește la Jeannie, care ascunsese și ea cândva sub pat lucruri prețioase, și la felul în care ascundem cu toții fărâme delicate din noi înșine. Par mai în siguranță așa. Și este singurul loc în care se potrivesc.
E aproape sigură că proprietăreasa, doamna Catton, și-a băgat nasul prin lucrurile ei, căutând marfă clandestină. („Fără alcool. Fără
fumat. Fără bărbați în vizită. Fără baie fierbinte mai adâncă de cincisprezece centimetri.”) A fost, categoric, o greșeală să-i spună că
făcea modelling ca să-i plătească chiria.
În orice caz, cu greu ar mai fi putut solicita o slujbă de bonă, chiar dacă ar fi vrut. Modellingul a fost un dar neașteptat de la Dumnezeu.
Era chelneriță în Mayfair și lucra câte douăsprezece ore pe zi, când femeia de la agenție a bătut-o pe umăr cu mâna ei cu o impecabilă
manichiură french. Se gândise vreodată la modelling? La început i s-a părut o glumă proastă. Dar femeia nu râdea: îi măsura din cap până-n picioare noua siluetă, rămasă numai piele și os de când își pierduse pofta de mâncare. Nimic nu te îndepărtează mai mult de mâncare decât să lucrezi cu ea, iar Rita nu credea că i se mai cuvine ceva bun. Suspectând că femeia are nevoie de un control la ochi, a luat cartea de vizită crem și a folosit-o ca semn de carte vreme de cel puțin o lună. Ideea că ar putea lucra ca model era absurdă. Modelele 274
- EVE CHASE -
sunt frumoase. Ea era ștearsă, întotdeauna avea să fie ștearsă, în afară
de noaptea aceea cu Robbie, când s-a simțit ca o zeiță. Până la urmă, curiozitatea – și nevoia de bani – au învins.
Acum câștigă în cinci ore mai mult decât câștiga în douăsprezece servind la mese. Pentru prima dată în viață, înălțimea ei era un avantaj. Corpul pe care îl are e de partea ei. Faptul că a cunoscut alte fete foarte înalte, cu mărimea patruzeci și doi la picior, fete pe care nici nu le-ai numi neapărat frumoase, i-a dat curaj și putere. Acum nu mai râde nimeni de ele. „E un look”, cum spune femeia de la agenție, pufăind din țigară. Și încă unul care n-o mai deranjează atât de mult.
Lucrul constă mai ales în ajustarea hainelor în spatele scenei. La început era o teroare să stea acolo numai în lenjerie, până când și-a dat seama că era un simplu manechin, iar gândurile ei erau numai ale ei. Și îi plăceau croitoresele vioaie, respectabile, lucrând cu precizie și minuțiozitate, cu degetele lor dibace și ușoare, felul matern în care îi vorbeau câteodată. Cicatricile ei însemnau că nu poate participa la defilări de modă, deși există un fotograf – groaznic de faimos, care vorbește ca un tarabagiu de la piață – disperat s-o fotografieze dezbrăcată și să-i prezinte cicatricile ca „însemne tribale”. Dar ea consideră că acelea reprezintă povestea ei, nu a lui, și refuză cu încăpățânare, spre frustrarea agenției. Ultimul lucru pe care și-l dorește e faima. Vrea doar bani. Independență. Să nu mai depindă niciodată de un bărbat ca Walter Harrington. De nici un bărbat, de fapt. În curând, va fi economisit destul cât să depună un avans pentru un apartament. Mai departe nu se poate gândi. E o ceață în mintea ei, precum cea care plutește azi deasupra orașului, în care se aflau cândva planurile și motivele ei de entuziasm. Se întreabă
ce sfat i-ar fi dat mama ei, Poppy, dacă ar fi trăit. Iar întrebarea o face să se simtă tristă și înșelată.
Proprietăreasa ciocănește distinct de trei ori.
Rita se încordează. Cotoroanța.
275
- CASA DE STICLĂ -
— Da!
Doamna Catton deschide ușa. Ochiul ei valid se învârte prin cameră, căutând semne de necuviință. Celălalt, lăptos și orb, se holbează în față. Trage un fum din țigară – „prerogativa proprietăresei” – și pășește peste prag. Rita urăște ca intimitatea să-i fie astfel invadată, întotdeauna îi ia câteva minute să se readapteze la încăpere după plecarea ei.
— Ți-am spus regulile, Rita.
— Mi le-ați spus, răspunde Rita cu răceală. Chiar vocea ei sună
mai profund și mai matur acum: s-a maturizat repede. Acum câteva luni, s-ar fi străduit, sperând să intre în grațiile celor din jur. Nu mai era cazul. Nu după experiența cu Harringtonii. Cei blânzi nu vor moșteni pământul. Nu se mai teme să-și ocupe spațiul cuvenit. Dar nu cred că am încălcat vreo regulă, doamnă Catton.
Proprietăreasa suflă fumul galben al țigării ei Rothmans.
— Nu încă.
Rita se încruntă, încercând să-și rețină enervarea.
— Scuzați-mă, nu înțeleg.
— Fără bărbați în vizită, latră proprietăreasa.
Respirația îi miroase a putred.
— Nu am vizitatori, nici bărbați, nici femei, de când stau aici, și nici nu intenționez să am. Acum, dacă nu vă supărați, doamnă
Catton, trebuie să mă pregătesc de lucru.
Doamna Catton aruncă o privire peste umărul ghebos, înspre casa scărilor întunecată, cu țigara legănându-i-se între buze.
— Ei bine, e unu’ la ușă. Nu pot să scap de el. Zice că are vești despre nu știu ce copil.
276
- EVE CHASE -
47. HERA.
Acum
