— Dă-i ceva dulce fetei, o aud pe polițistă spunându-i lui Big Rita.
263
- CASA DE STICLĂ -
Big Rita trebuie să mă țină și să mă tragă spre ea și spre bebelușul care s-a trezit și a început să plângă. În timp ce polițiștii o escortează
pe mama afară din cameră, mă strânge de mână. Și, pentru prima dată în luni de zile, simt dragostea străbătându-mi pielea și revărsându-mi-se în corp, ca o culoare, roz și caldă.
Ușa conacului se trântește. Tresărim cu toții.
— Jeannie, dragă, am ajuns. O boare de aer proaspăt. Pași. Tata apare în ușă, desfăcându-și cravata cu mâinile înghețate. Ce fel de petrecere de bun-venit e asta?
264
- EVE CHASE -
45. SYLVIE
Plănuisem să plec direct acasă, la Londra. Fără să privesc în urmă.
Dar după ciudățenia petrecută acasă la Marge, mă simt incapabilă să
fac asta. La o jumătate de oră după ce Fingers a trântit ușa în urma mea, încă îmi tremură mâinile. Îmi vâjâie capul, sunt în ceață. Așa că
stau în mașină și ascult Nick Cave, recompunându-mă din bucățelele împrăștiate, în timp ce ploaia curge pe parbriz. Îmi repet numele „Jo”
și mă întreb de ce mă simt ușurată că nu i-am aflat și numele de familie. E o reacție normală? Sau doar lașitate? Încă o dovadă că nu pot face față pedigriului meu. Simt gust de rimel: plâng. Geamurile se aburesc.
Apoi, ploaia se oprește. Soarele se strecoară printre nori, cald și irezistibil, și mă simt un pic penibilă. Mă dau jos din mașină și trag adânc în piept aerul umed cu miros dulce de iarbă. Mi se limpezește capul. Mi se luminează dispoziția. Și, brusc, știu ce trebuie să fac înainte de a pleca de aici. Să văd cu ochii mei. Singură.
O pădure, îmi dau seama, intrând în ea, predându-mă ei, își revelează adevărata natură numai drumețului solitar. Și este indiferentă față de mine. Nu am mai multe drepturi să mă aflu aici decât o tufă de mure sau o vulpe. Decid că îmi place asta. Mă
eliberează. Încotro?
Cărarea se bifurcă. O parte devine potecă îngustă, umbrită de copaci care se închid deasupra ei ca o boltă verde-smarald. O
scurtătură înapoi, spre sat, probabil. Potecile duc mereu undeva.
Cinci minute mai târziu, departe de șosea, apare un zid înalt.
Deasupra lui se înalță un acoperiș. Intrigată, ocolesc zidul prin pădure, până când am o vedere bună asupra casei pe poarta grădinii.
Frumos. Ridicol de frumos. Îmi dau seama, cu un fior de dezamăgire, că asta e o casă de reclamă, dintr-o viață fantastică, în care aș fi mai bogată, aș avea o turmă de copii fermecători și neastâmpărați și aș fi măritată cu actorul Dominic West. Următoarea mea viață, poate.
265
- CASA DE STICLĂ -
Pe indicatorul de deasupra porții principale scrie „Wildwood House”18. Dacă aș deține o casă ca asta, tot așa i-aș spune și eu.
În timp ce stau acolo și mă uit cu gura căscată, îmi imaginez o scenă din anii ’70: copii alergând desculți printre copaci, cu pene de bufniță în păr; o bonă tânără alergând după ei și strigându-i. Mă
reazem de trunchiul unei tise uriașe – cu sute de ani mai bătrână
decât mine și mult mai ridată. Simt un val de afecțiune pentru copacul ăsta și mă las încet în jos, ghemuindu-mă aproape de pământul moale și confortabil, încă ud, ca o rogojină de papură.
Păsările încep să facă zarvă, alertându-se una pe alta în legătură cu prezența mea intruzivă. Îmi verific telefonul: n-am semnal; un apel pierdut de la agenta mea, Pippa, întrebându-se probabil dacă
regretabilul meu concediu se va termina vreodată; altul, de la o prietenă îngrijorată, care a început să spună cu voce joasă, răgușită:
„Trebuie neapărat să ai grijă de tine acum” ori de câte ori vorbim, ca și cum ieșirea dintr-o căsnicie îndelungată este un act necugetat de auto sabotaj, poarta către periculoasa stare de „mă doare-n c**”, și către părul care îți năpădește în voie corpul. Mă bucur să am scuza lipsei de semnal, de vreme ce nu pot să-mi acordez viața de la Londra cu asta. Îmi dau seama că nu pot să fac parte din amândouă în același timp. Nu pot funcționa în ambele roluri. Motiv pentru care am putut să stau măritată cu Steve atât de mult timp, probabil.
Casc. Îmi simt corpul catatonic de greu. Mă extenuează să țin toate piesele astea separate, în efortul continuu de a mă recompune în mod corespunzător. Sunt înfrântă de un asemenea proces sau încep să mă
relaxez? Ambele, probabil. Mă întreb dacă de-aceea o cură în pădure e un eveniment.
O amintire apare la suprafață. Eu și tata mergând pe plaja de lângă
casă. Tata aplecându-se și culegând un ciot de rădăcină uscată adusă
de apă, netedă și palidă, goală pe dinăuntru. „Ca un craniu”, am 18 „Casa din pădurea sălbatică”
266
- EVE CHASE -
spus. Iar tata: „Da, exact, Sylvie, chiar așa”, și mi-a spus că dacă tai un creier uman în secțiuni foarte subțiri, ca pe salam, și îl privești la microscop, o să vezi copaci. Dendrite se numesc. Și toate gândurile tale, toate minusculele mesaje electrice trec din ramură în ramură.
