Le cam amestecă, explică el și schițează un gest exagerat, descriind cu degetul o spirală în dreptul tâmplei, ceea ce face ca totul să pară și mai excentric, după care îmi oferă farfuria cu biscuiți. Încă un rulou cu smochine?
Refuz din cap, incapabilă să-mi smulg privirea de la bătrâna așezată în fotoliul cu husă de creton, care ține în mână rujul în tub argintiu, scoțându-l și retrăgându-l, într-o inspecție prezbită, și murmură:
— Arată exact ca un glonț, asta îmi vine în minte. Fingers stă
țeapăn lângă ea și dă drumul unui râs gâtuit. M-am măritat cu un om exact ca Armstrong, continuă Marge senină, apoi scoate capacul rujului și îl adulmecă. Un nenorocit. Trăia o viață dublă. Îl durea undeva pe cine făcea să sufere. Asta miroase tare frumos.
— Cine a făcut-o? întreb, încercând să completez titlul unui articol dintr-un ziar imaginar. Mintea îmi zboară la Walter Harrington, umilit și dezorientat, mergând grăbit de la ieșirea din tribunal spre mașină. Cine l-a împușcat pe Armstrong, Marge?
Spre uimirea mea, Marge începe să chicotească. Fingers arată de parcă ar fi gata să ia o pernă și s- o sufoce în orice moment. Un gând înfiorător îmi vine în minte: el a făcut-o.
255
- CASA DE STICLĂ -
Apoi, alt gând. Nu știe nimeni unde sunt. Am semnalul slab la telefon. Nu sunt foarte sigură unde am parcat mașina. Camera asta înghesuită îmi încețoșează mintea, mă atrage în capcana anului 1971
cu covorul ei verde, cu model spiralat, și cu tapetul jupuit, de culoarea dinților de cal. Aspectul dezolant de aglomerat al casei e amplificat de cutiile de carton îngrămădite pe lângă pereți, de sacii de gunoi prăbușiți, plini pe jumătate cu tot felul de prostii: mărturia unei mutări pripite într-un nou adăpost. „Nu merg”, mi-a spus deja, sfidătoare, și mi-a părut rău pentru ea, știind că o să meargă, și cunoscând cum ți se rupe inima când îți împachetezi căminul și îți demontezi amintirile. Până la urmă, casele noastre sunt mobilate mai mult cu amintiri decât cu mese și scaune.
Tresar când Fingers îmi atinge spatele și îi simt mirosul corpului, aproape animalic. Așa cum îmi închipui că miroase un bursuc bătrân.
— Te conduc la ieșire, Sylvie.
— Mulțumesc.
Îmi iau geanta, ușurată să plec. Caroline are dreptate. Nu trebuia să vin. Ce fac? Ar trebui să fiu cu Annie, să căutăm pe internet cărucioare la mâna a doua și să dezbatem numele prostești ale copiilor de celebrități, nu să-mi bag nasul în trecut și să mă uit la ororile din el.
— O, dar ea e fiica lui Big Rita. Big Rita, îți amintești, Fingers? Ți s-a pus pata pe Rita odată, zice Marge făcând cu ochiul. Ce-ți mai plăcea să spionezi, hehe!
Fața cenușie a lui Fingers se îmbujorează. Ploaia începe să se scurgă pe ferestrele camerei de zi.
Marge face către mine un semn aprobator din cap.
— Între noi fie vorba, mama ta putea să țină un secret. De parcă eu nu știu! Un suflet mare. Încă o înghițitură de sherry. Alcoolul o destinde. Și picioare mari! N-ai văzut așa picioare. Ce de probleme au creat!
256
- EVE CHASE -
Din nou, Fingers încearcă să mă scoată din cameră. Dar mă înfig bine pe picioare, simțind că iese altă poveste la iveală.
— Ce fel de probleme?
— Urma bocancului ei pe obrazul lui Don.
Dumnezeule! Mama a fost suspectată? Nu mă mir că n-a vrut niciodată să vorbească despre asta. Apoi, o altă posibilitate, de neimaginat în urmă cu câteva secunde, îmi dă ocol: oare mama l-a împușcat?
— Femeia asta trăiește în trecut, zice Fingers și se apleacă la urechea mea. Dar nu și-l amintește ca lumea.
Marge își dă ochii peste cap și se întoarce spre mine, continuând pe un ton conspirativ:
— Nu-l băga în seamă. Eu sunt tot ce are pe lume. Când nu ai o familie adevărată, așa cum nu avem noi, îți faci propriile rude.
Întotdeauna ți-a fost frică să nu mă pierzi, nu-i așa, Omulețul meu Verde? Fingers înclină capul, neașteptat de supus și infantil dintr-odată. Asta nu e o relație normală între îngrijitor și pacient, încep să-mi dau seama. Aici se întâmplă altceva. Marge îi bate ușor cu palma pe mână, un gest matern, dar și un semn de dominare. Calmează-te sau te tai de la porție, murmură discret. Și, pentru un moment, Fingers rămâne acolo tăcut, cu un aer de copil pedepsit, legănându-se ca un copac înalt. În orice caz, eu spun lucrurilor pe nume, explică
ea întorcându-se din nou spre mine și părând să reia discuția noastră
despre Armstrong. Nu-i păsa decât de ciomagul ăla care i se legăna între picioare. Un dezastru pentru situația copilului ăluia, asta era.
— Copilul lui Jo? mă hazardez, sigură că îmi puteau auzi bubuiturile inimii.
Micul meu sine necunoscut a alunecat în conversație, ca mătasea pe sticlă.
— Mda.
Se uită la mine, confuză, încruntată, încercând să-mi găsească
locul în poveste sau să înțeleagă ceva ce am zis.
257
- CASA DE STICLĂ -
„A plecat.” Nu pot să trec de asta. Totuși, trebuie să întreb:
— Îți amintești numele ei de familie?
— De ce vrei să știi? întreabă Fingers, întorcându-se brusc la viață
