dintre viață și moarte, un loc în care nu pot s-o jelesc și să merg mai departe, iau decizia să renunț. În momentul ăsta, trebuie să dedic toată atenția mea copilului. Lui Annie. Mamei. Muncii.
Îi scriu un e-mail agentei mele, încercând să par cât mai dinamică:
„Dragă Pippa, cum merge treaba? Putem să ne punem la curent la un telefon săptămâna asta?” Apăs pe „send”. Aud soneria.
284
- EVE CHASE -
— Sylvie! Helen pășește în apartamentul meu. Intensă. Cu pantofi fără tocuri. Se întâmplă ceva. Deja i-o fi dat raportul Elliot? Poate nu vrea ca primul lui născut să doarmă într-un pătuț modest de la solduri, ci într-unul de la Paris, decorat cu dantelă. Cum s-a desfășurat summitul războiului rece?
Ezit. Setată pe optimism.
— O să ajungă la o înțelegere, zic, iar ea mă privește îngrijorată de o asemenea perspectivă. Helen, hai să vezi camera copilului.
De data asta, camera lui Annie e dereticată minuțios cu ocazia vizitei lui Elliot. Pot să risc.
— Cam devreme de aranjat camera copilului, Sylvie. Poartă
ghinion.
Pentru un moment, pare înspăimântată, de parcă cel mai rău lucru n-ar fi ca Annie să aibă copilul, ci să-l piardă.
— Doamne, știu. Dar pătuțul a sosit ieri și Annie a insistat să-l montăm și să vedem cum arată. Am petrecut ore întregi în purgatoriul coletelor azi-noapte. N-ai idee. Aruncă o privire. Annie e plecată. N-o să se supere.
O să se supere. Dar vreau s-o asigur pe Helen că suntem împreună
în povestea asta, într-o măsură mai mare decât ar părea. În plus, ea a sugerat ca Elliot să vină astăzi. Pare să se mai îmblânzească un pic.
Deschid ușa de la camera lui Annie. Lumina reflectată de canal vălurește pe pereți. Camera e sclipitoare.
— Drăguț, nu-i așa?
Stă în ușă cu palmele împreunate pe nas. Aștept să spună ceva.
Arată spre pervazul ferestrei, unde terariul se răsfață în lumină.
— O, Annie adoră ăsta.
— E unul de-ale mele. Eu… eu am o firmă. O firmă mică de terarii.
Mi se ridică părul de pe brațe.
— Cineva i l-a dat mamei. E în spital…
Mă opresc când văd expresia de pe fața ei.
285
- CASA DE STICLĂ -
— Dumnezeule mare! Dar… ăsta… zice și arată spre caruselul din copăcei, atârnat deasupra pătuțului. De unde ai ăsta?
— O, e foarte vechi. Tata mi l-a făcut.
— Tatăl… tău? bâlbâie ea.
— Era tâmplar, explic eu, cu mândrie. Unul foarte bun.
La informația asta, Helen pare să sufere un scurtcircuit. Gura i se deschide și se închide, ochii i se agită în orbite.
— Cine era? își frământă degetele. Numele. Numele!
— Robbie Rigby. Lucrările lui sunt piese de colecție acum. Ai auzit de el?
286
- EVE CHASE -
49. HERA.
Acum
M-am auzit scoțând un mic icnet urât. Transpirația mi-a lipit bluza de spate. E ca și cum aș călări focosul nuclear al menopauzei. M-am lăsat pe patul lui Annie acoperindu-mi gura cu mâna și încercând să
mă alin cu mirosul chimic familiar al lacului de unghii. Trebuie să-mi stăpânesc senzațiile. Panica. Respiră, Helen, respiră.
Nu înțeleg.
