— La naiba, Helen. Sylvie se așază pe pat și își lasă capul în palme.
Ridică privirea spre mine, trăgându-și de obraji în jos cu vârfurile degetelor. Elliot știe că bunica lui Annie a lucrat cândva pentru familia ta? Legătura? întreabă cu glas stins.
Clatin din cap.
— Elliot nu știe nici măcar numele Ritei. Piciorul îmi tremură
involuntar, iar pantalonii mi se întind pe coapsa slabă. Lui nu i-am spus niciodată… încep să explic, dar mă opresc. Familiei mele i s-a întâmplat ceva teribil cândva. Cu mult timp în urmă. Am fost o paria.
Toată lumea noastră a fost distrusă. Eu… mi-am schimbat numele, după cum vezi. M-am căsătorit. Mi-am construit o nouă viață.
Se încruntă spre mine.
— Dar de ce nu i-a spus Elliot lui Annie despre afacerea ta cu terarii? Dacă i-ar fi spus, ar fi zis ceva când a văzut terariul ăsta acolo.
— Presupun că nu vrea să vorbească despre mine.
289
- CASA DE STICLĂ -
Îmi cobor privirea, umilită. E varză femeia, se gândește, cu siguranță. Nu e apropiată de fiul ei. E o mincinoasă. O prefăcută. O
mamă rea. Dar când mă uit la ea din nou, ochii Sylviei sunt blânzi, plini de înțelegere.
— Helen, spune, e ceva ce trebuie să știi despre mine.
290
- EVE CHASE -
50. RITA
Octombrie 1972
Un biscuit pe jumătate mâncat se înmoaie în pumnul strâns al lui Sylvie în timp ce ea doarme la adăpostul umbrelei în dungi. Rita i-l ia din mână, alungă de pe el gângăniile de nisip și își învelește grijulie fetița cu o păturică roz, una pe care a tricotat-o în serile de vară. Azi e una dintre acele zile glorioase de toamnă târzie, nefiresc de calde.
Dar briza e răcoroasă, anticipând lunile de iarnă, cu guturaiul, cu focul duduind și ghemuitul pe canapea.
Rita scoate mărunțișurile adunate de pe plajă într-o găletușă roșie, mișcându-și mâinile rapid, cu dibăcie, și le împrăștie într-un arc, ca pe cărțile de joc.
— Ia uite, spune ridicând privirea spre Robbie, cu un zâmbet, și simte imediat slăbiciunea aceea, sau ce-o fi ea, care încă apare jos, în pântecul ei, de fiecare dată când se privește în ochi cu soțul ei.
Robbie stă întins pe o parte, cu capul sprijinit pe o mână, cu o expresie receptivă și liniștită. Părul i-a crescut din mai, de la nunta lor – la starea civilă din Hackney, cu o rochie albă, scurtă, marca Miss Selfridge, o colegă model ca martor, băuturi la pub după aceea, fericire –, și s-a decolorat de la soare, în timp ce a înotat zi de zi, departe în larg, până unde ajung bărcile de pescuit, ca un localnic.
Pe buzunarul din față al pantalonilor are un dreptunghi decolorat de forma unui portofel, iar cheile casei lor umflă buzunarul celălalt.
În spatele lui, soarele e auriu ca untul de Devon și începe să coboare.
— Dacă aș avea sfoară, aș lega câte o etichetă de fiecare, cum ai făcut tu cu frunzele, îl tachinează ea, și simte un val de plăcere numai privindu-l. Ca referință. Nu cumva să uiți.
Zâmbetul lui se întinde încet. Este autodidact, are o minte enciclopedică și nu uită niciodată nimic. Ușor enervant, poate deja să
identifice fiecare specie de alge marine de pe mica lor plajă locală.
291
- CASA DE STICLĂ -
Zice că e pe cale să devină un arenofil. („Un ce?” „Un iubitor de nisip.”) Să sperăm. Căsuța lui a fost deja vândută, iar pădurea este un loc în care n-ar mai îndrăzni să se întoarcă.
S-au mutat luna trecută de la Londra la Devon. Chiar dacă, pe de o parte, regretă orașul – Robbie, nu –, se bucură că au plecat din apartamentul lor înghesuit, închiriat, iar Sylvie poate respira aer curat, nu fumul de la autobuzul numărul treizeci.
În fiecare dimineață se trezește în țipătul pescărușilor și cu un set inedit de sentimente: e în vacanță; a ajuns acasă. Nu doar ideea abstractă de acasă pe care o avea înainte, acel amestec confuz de jinduire și atașament față de casa altora. Ci acasă, pur și simplu, ca loc căruia îi aparții.
Au planuri mari. Independență. Legume. Fructe. Găini. Și un atelier de tâmplărie pe care el a început să-l construiască în grădina lor generoasă – deocamdată, doar echipamentele de prelucrare a lemnului sub o prelată. Casa în sine e mică și compactă, precum o cabină pe vapor – dacă întinde brațele în camera lui Sylvie, poate să
atingă peretele opus cu suprafața lui neregulată –, dar e tot ce-și permit. Și e cât s-a putut de departe de pădure, fără a cădea în ocean.
Acasă este oriunde sunt împreună, spune Robbie. Capacitatea lui de a se adapta o uimește pe Rita. Și totuși, e conștientă de sacrificiul pe care l-a făcut. Uneori, îl găsește pe plajă ținând în mâini un ciot de lemn adus de apă, cercetându-l cu vârfurile degetelor ca și cum ar comunica și i-ar absorbi călătoria lungă de la puiet până la mare.
— Castan.
Ea, în schimb, arată spre fiecare cochilie.
— Artemis. Ensis. N-ai vrea să calci pe asta. Melc-de-mare.
Littorine. Pe astea le poți mânca. Dar cer lămâie. El aprobă din cap ascultând atent. În stilul lui caracteristic, nu spune nimic, o lasă pe ea să turuie înainte. A, și ăsta e, de fapt, un cioc de pasăre marină.
