39. SYLVIE
— Sfatul meu, ca soră mai mare și mult mai înțeleaptă, este să nu te aventurezi mai departe de telecomanda televizorului, spune Caroline la telefon. E o notă dură în vocea ei: nu glumește. Mă simt neloială: nu i-am spus totul. Începe să mă roadă îndoiala. Termină
odată, se răstește și îmi ia un moment să-mi dau seama că vorbește cu unul dintre copii, parte din viața ei americană. Spike! Alfi sapă cu o lingură pe pajiște. Scuză-mă, Sylvie, ce spuneam?
— N-ar trebui să mă întorc în pădure, spun umilă, ca și cum aș fi fost prinsă și eu săpând pe furiș prin viața mea.
— Dumnezeule, nu! Ai făcut-o o dată. Ai înregistrat sunetele pădurii pentru mama. Nu spune că n-au avut nici un impact în afară
de a le fi înveselit pe asistente. Dar știu că așa gândește. Nu fi atât de nebună să te duci iar! Nu când ești într-o asemenea agitație, Sylv.
— Nu sunt într-o stare de agitație.
Oftez. Sunt într-o stare de agitație.
— E vorba despre femeia aia blestemată. Mama lui Elliot, cu terariile ei. Te-a întors pe dos, spune Caroline, iar eu simt că mi se accelerează pulsul când o pomenește pe Helen și imaginea stranie a colecției de terarii din seră. Am dreptate, nu-i așa? mă întreabă, dar nu-i răspund. Știam eu. E o coincidență, într-adevăr. Dar lucrurile astea sunt la modă acum, nu-i așa? Terariile, vreau să zic. Nu coincidențele. I-ai spus că cineva i-a dus unul mamei?
Nu. O reticență în a împărtăși durerea situației în care se află
mama m-a oprit. O teamă de indiferența lui Helen. Sau și mai rău, de empatia ei. De posibilitatea de a ceda nervos. Ne întâlniserăm ca să
discutăm despre Annie și Elliot.
— Pun pariu că a fost o plăcere.
— Într-adevăr.
240
- EVE CHASE -
Caroline râde. După asta, o tăcere lejeră se instalează între noi, liniștitoare, ca atunci când asculți respirația cuiva drag, aflat la mii de kilometri depărtare.
— Te rog, nu te duce iar în pădure, spune răspicat. Pe cuvântul tău de soră că nu te duci?
Mă frige telefonul la ureche. Deja mă simt prost.
— Prea târziu. Îmi pare rău, Caro.
— Sylvie! Unde naiba ești?
— La cafeneaua lui Casey din Hawkswell, îi zic, apoi cobor vocea.
Iar doamna bătrână, cea despre care ți-am spus – un pic soni, cu un baston, îți amintești? Marge. Tocmai sosește. Caroline, trebuie să
închid.
Închid telefonul în timp ce sora mea protestează. Îl dau pe silent.
Am treabă.
La țanc, Marge se pliază pe scaun la masa vecină, ca o pungă de hârtie mototolită. Un sendviș cu ou și o cană cu ceai apar la țanc, aduse cu grijă de Casey. Nimeni nu pare să mă recunoască fără fiica mea cu părul ca focul. Deși nu sunt sigură nici că reușesc să trec drept o localnică.
Aștept momentul potrivit. Nu e greu să pornești o conversație – o observație despre vreme, urmată de un compliment privind alegerea ei excelentă în materie de sendvișuri, și a mea e. Mă invită la masa ei.
De aproape, fața lui Marge e încrețită de o rețea senzațională de linii, mergând fiecare în altă direcție, săpate adânc, ca pe fundul uscat al unui râu. În mod clar, n-a folosit niciodată protecție solară. Este lucrul de care se tem cel mai mult clientele mele: semnele unei vieți îndelungate. Dar ea se potrivește perfect în locul ăsta, iar ridurile aduc cu ele o anumită doză de respect.
În câteva minute, se deschide, mulțumită să aibă puțină companie.
Mă întreb dacă bătrâna petrece mult timp singură, pendulând între programările la doctor și stațiile de autobuz, stând la cafenea ca să
scadă costurile cu încălzirea de acasă, așa cum făceau mama și bunica 241
- CASA DE STICLĂ -
ei. Îmi pare rău pentru ea. Îmi spune că ferestrele lui Casey trebuie curățate: niște ziare și un pic de oțet ar fi de ajuns, și s-ar ocupa chiar ea de treaba asta, dacă nu i-ar face figuri artrita. Când dă vina pe artrita căpătată după o viață de lucru ca menajeră – „o viață grea și lipsită de satisfacții” ciulesc urechile. Înainte de a apuca s-o întreb dacă știe o reședință numită Foxcote, mută discuția la soțul ei care s-a înecat („beat cui”) în râul Severn, la un an după ce s-au căsătorit, și a lăsat-o fără nimic, doar cu o țiitoare care i-a bătut la ușă cerându-i banii care i se cuvin, însoțită de un fiu despre care Marge nu știa nimic. Și mi-a spus totul într-un ritm de anecdotă verificată înainte și șlefuită stilistic pentru audiență. Nu mă ascultă, mai degrabă profită
de pauzele din conversație ca să vorbească despre sine. Singuratică, biata de ea, mă gândesc. N-a avut niciodată propria familie, spune ea cu un oftat teatral, dar a adunat oameni în jurul ei, „părăsiți ca și mine”. În scurt timp, sunt atât de acaparată de povestea ei – o istorie neștiută a greutăților femeii din clasa muncitoare, îmi zic încât clinchetul provocator al cănii de ceai pe farfurioară și întrebarea ei șuierată mă iau prin surprindere:
— De ce naiba ești așa amabilă? Ce vrei?
Cu coada ochiului, o văd pe proprietara cafenelei, Casey, cum se apropie îngrijorată, simțind și ea schimbarea de tempo. Mă întreb dacă se aștepta la asta. Ceva îmi spune că Marge n-o să se lase păcălită.
— Uite, poate că nu-ți amintești, dar am fost aici săptămâna trecută, am stat chiar acolo, la masa aceea, și tu ai părut brusc interesată de fiica mea adolescentă. O fată cu păr roșcat? Ai apucat-o de mână și i- ai spus că seamănă leit cu cineva.
— Sigur că-mi amintesc. Oi fi eu bătrână, dar nu-s senilă.
Proprietara cafenelei se apropie de noi, zâmbind amuzată.
