Se cunoștea că femeii nu-i prea venea să-l creadă. Înfățișarea acelui drumeț
ce călătorea pe jos nu era chiar măreață. Îi spuse în treacăt că mai fusese o dată pe acolo, demult. Totul era cam așa cum ținea el minte, dar parcă mai mic.
— Dacă ați mai fi venit, eram aici, zise femeia; de peste cincizeci de ani nu m-am mișcat de-aici.
Parcă își aducea aminte că după ce prânziseră pe iarbă, lăsaseră țăranilor rămășițele, dar nu le mai ținea minte chipurile. Femeia veni și se așeză pe bancă lângă el; îi stârnise amintirile.
— Pe vremea aia stăpânii veneau uneori, urmă ea. Eu sunt fata fostului gospodar de aici; pe atunci erau unșpe vaci. Toamna, le trimiteam la Bruges o căruță plină de oale cu unt topit. Acum s-a schimbat; dumnealor au lăsat totul baltă… și-apoi, nu mai pot să-mi țin mâinile în apă rece, că mă dor.
Și le ținea în poală, încrucișându-și degetele strâmbate de boală. O sfătui să
și le vâre în fiecare zi în nisip cald.
— De nisip nu ducem lipsă pe-aici, spuse ea.
Copilul se tot învârtea ca un titirez prin curte, scoțând niște sunete de neînțeles. Poate că era cam înapoiat. Femeia îl chemă și de îndată ce-l văzu venind spre ea cu pași mărunți, o minunată duioșie îi lumină chipul urâțel. Îi șterse cu grijă bășicuțele de scuipat de la colțul gurii.
— Ăsta-i îngerașul meu, zise ea încet. Mă-sa muncește la câmp cu ăia doi pe care-i alăptează.
Zénon întrebă de tatăl copilului. Era stăpânul bărcii Sfântul Bonifaciu.
— Sfântul Bonifaciu a avut niște necazuri, zise el făcându-se că știe totul.
— Acum apele s-au liniștit, spuse femeia. O să lucreze pentru Milo. Trebuie să câștige și el un ban; dintre toți feciorii mei, am rămas doar cu doi. Eu, una, am ținut doi bărbați, iaca așa, domnule, urmă ea, și câteștrei am făcut zece copii. Opt sunt la cimitir. După atâtea necazuri nu m-am ales cu nimic… Ăl mic muncește cu ziua la morar, când e vânt, așa că avem totdeauna pâine. Ba mai are drept și la târâtele de pe jos. Pe aici pământul nu-i bun pentru grâu.
Zénon se uită la grajdul dărăpănat. După datină, cineva bătuse odinioară în cuie o bufniță, lovită fără îndoială cu un pietroi și pironită acolo de vie; ce mai rămăsese din pene flutura la adierea vântului.
— De ce-ați schingiuit zburătoarea asta ce vă aducea foloase? întrebă el arătând cu degetul pasărea răpitoare răstignită. Ființele astea mănâncă
șoarecii care vă prăpădesc grâul.
— Habar n-am, domnule, zise femeia, dar așa e obiceiul. Ș-apoi, strigătul lor vestește moartea.
Nu-i mai răspunse nimic. Se vedea bine că femeia vrea să-l întrebe ceva.
— Domnule, fugarii aceia pe care-i duce Sfântul Bonifaciu… Bineînțeles, ne alegem cu toții cu câte ceva pe-aici. Chiar azi le-am vândut de-ale gurii la vreo șase. Ș-apoi sunt unii de care ți-e mai mare mila când îi vezi… Dar stai totuși și te gândești dacă asta-i o treabă cinstită. Oamenii nu fug chiar așa, de florile mărului… Și ducele și regele știu pesemne ce fac.
— Nu te silește nimeni să întrebi cine-s oamenii ăștia, zise călătorul.
— Asta așa-i, făcu ea dând din cap.
Zénon luase câteva fire din grămada de iarbă și le vâra prin leasă coșului, iar vătuii le ronțăiau.
— Poate vă plac lighioanele astea, domnule, urmă ea îndatoritoare, îs grase, fragede, numai bune… Ziceam să le pregătim duminică. Nu v-aș lua decât douășcinci de parale pe bucată.
— Mie? zise el uimit. Dar ce-o să mâncați duminică seara?
— Domnule, spuse ea cu o privire rugătoare, omul nu trăiește doar pentru burtă… Cu banii ăștia și cu cele cinșpe parale cât face gustarea, o s-o trimit pe noru-mea la Frumoasa Porumbiță să ia ceva de băut. Din când în când trebuie să-ți mai încălzești și sufletul. O să închinăm în sănătatea dumneavoastră.
N-avea să-i dea restul la galbenul pe care i-l întinse. Cam așa bănuise și el.
Puțin îi păsa. Bucuria o întinerise: la urma urmei, poate că tocmai ea era fata aceea de cincisprezece ani care-i făcuse o plecăciune lui Simon Adriansen când îi dăduse niște gologani. Își luă geanta și se îndreptă spre poartă, după
ce femeia făcu obișnuitele plecăciuni.
— Să nu-i uitați, domnule, zise ea întinzându-i coșul. O să-i facă plăcere cucoanei dumneavoastră: la oraș nu-s ca ăștia. Și fiindcă sunteți oleacă neam cu dumnealor, spuneți-le să ne dreagă acoperișul până-n iarnă. Tot anul plouă-n casă.
Ieși cu coșul pe braț, ca un țăran care se duce la târg. Drumul o apucă destul de repede printr-un crâng, apoi ajunse pe niște țarini. Se așeză pe marginea șanțului și-și vârî cu grijă mâna în coș. Îndelung, aproape cu voluptate, mângâie animalele cu blana catifelată, cu spinarea unduioasă, cu pieptul moale sub care bătea năvalnic inima. Vătuii, nici măcar speriați, mâncau înainte; Zénon se întreba cum se oglindea oare lumea și el însuși în ochii lor bulbucați și vioi. Ridicând capacul, le dădu drumul pe câmp. Bucurându-se de libertatea lor, se uita cum dispar prin hățișuri vietățile pătimașe și hrăpărețe, făuritorii labirinturilor subterane, ființele sperioase ce se joacă totuși cu primejdia, făpturile lipsite de apărare, înzestrate doar cu puterea și iuțeala picioarelor, scăpând de nimicire numai datorită însușirii lor nețărmurite de a se înmulți. Dacă ar izbuti cumva să scape de capcane, de bâte, de dihori, de ereți și-ar mai urma câtva timp zbenguiala și hârjoana; la iarnă, pe zăpadă, blănița li s-ar albi; la primăvară ar începe să se hrănească din nou cu iarba verde și gustoasă. Cu piciorul, împinse coșul în șanț.
Își urmă drumul fără alte aventuri. În noaptea următoare dormi sub un pâlc de copaci. A doua zi ajunse destul de devreme la porțile orașului, iar oștenii de pază îl salutară cu același respect dintotdeauna.
De îndată ce pătrunse în oraș, spaima pe care și-o înăbușise câtva timp puse din nou stăpânire pe el; fără să vrea ciulea urechea la vorbele trecătorilor, dar nu auzi nimic neobișnuit în legătură cu niște călugări tineri sau cu iubirile unei fete frumoase din nobilime. De asemenea, nimeni nu pomenea nimic despre un medic care îngrijise niște răsculați și se ascunsese sub un nume fals. Ajunse la azil tocmai la timp ca să-i ajute pe frații Luca și Cyprien care se căzneau să facă față mulțimii de bolnavi. Scrisorica lăsată
înainte de plecare zăcea pe masă; o mototoli, frământând-o între degete; da, prietenul lui din Ostende se simțea mai bine. În seara aceea își îngădui să
mănânce mai mult și mai bine ca de obicei.
CAPCANA
O lună și mai bine se scurse fără neplăceri. Se hotărâse ca azilul să-și închidă porțile cu puțin înainte de Crăciun, dar doctorul Sébastien Théus avea să plece, de astă dată pe față, în Germania, unde trăise și lucrase odinioară. În forul său interior, și fără să pomenească deschis acele regiuni binevoitoare față de luteranism, Zénon își propunea să se îndrepte spre Lübeck. S-ar fi bucurat să-l vadă din nou pe înțeleptul Aegidius Friedhof și să se întâlnească
iar cu Gerhart, acum om în toată firea. Poate că ar putea dobândi slujba aceea de conducător al spitalului Sfântul-Duh, pe care bogatul giuvaergiu aproape că i-o și asigurase pe vremuri.
Confratele său, alchimistul Riemer din Ratisbona, căruia Zénon îi trimisese până la urmă vești, îi adusese la cunoștință o întâmplare norocoasă la care nu mai nădăjduia. Un exemplar al Proteoriilor, scăpat de la foc la Paris, își croise drum până în Germania; un învățat din Wittenberg tălmăcise lucrarea în latinește și astfel stârnise iar vâlvă în jurul filosofului. Sfântul Oficiu, întocmai ca Sorbona altădată, se arăta îngrijorat, dar învățatul din Wittenberg și confrații lui descoperiseră, dimpotrivă, în textele acelea socotite eretice de către catolici, o aplicare a spiritului critic; aforismele, pe de altă parte, explicând minunea ca un rezultat al credinței nețărmurite a celui asupra căruia s-a exercitat, păreau folositoare, atât în ceea ce privește stârpirea eresurilor papistășești cât și a întăririi propriei lor doctrine referitoare la credința care mântuiește. În mâna lor, Proteoriile se preschimbau într-un instrument ușor deformat, dar de vreme ce o carte există și acționează asupra minții oamenilor, trebuie să te aștepți la asemenea ocolișuri. Ba chiar se zicea că, dacă i s-ar da de urmă, i s-ar propune o catedră de filosofie a naturii la universitatea saxonă. O atare cinste nu era lipsită de riscuri și ar fi fost mai prudent să renunțe la ea și să se ocupe de lucrări de alt soi și care să-i lase mai multă libertate, dar legătura nemijlocită cu gândirea altor oameni era ispititoare după acea îndelungată închidere în sine, iar pe de altă parte, văzând cum tresare o operă considerată moartă, filosoful simțea până-n străfundurile ființei sale bucuria unei învieri. Totodată, Tratatul lumii fizice, neglijat de când cu năpasta ce dăduse peste Dolet, fusese tipărit din nou de către un editor din Basel, unde prejudecățile și acrele discuții de odinioară
fuseseră parcă date uitării. Prezența fizică a lui Zénon nu prea mai era folositoare: ideile lui roiseră și fără el.
De când se întorsese de la Heyst, nu mai auzea pomenindu-se despre mica ceată a Îngerilor. Se ferea cu cea mai mare grijă să rămână între patru ochi cu Cyprien, astfel încât valul mărturisirilor fusese stăvilit. Anumite măsuri, la care Sébastien Théus dorise să-l îndemne pe fostul stareț ca să-i scape de
