Și-a scos în liniște pantofii. N-avea nevoie de atâtea precauții, dar i se părea că liniștea e și ea o pavăză.
S-a lungit în pat, proptindu-și capul pe perna tare. S-a mai gândit o dată la canonicul Campanus, pe care această moarte avea să-l îngrozească și care totuși fusese primul om ce-l pusese să-i citească pe scriitorii antichității, ai căror eroi mureau astfel; ironia situației a pâlpâit însă numai la periferia gândirii sale, fără s-o îndepărteze de la singurul ei țel. Repede, cu îndemânarea aceea de chirurg-bărbier cu care se mândrise totdeauna mai mult decât cu însușirile apreciate, dar mai discutabile, ale medicului, s-a îndoit, ridicându-și ușor genunchii și și-a tăiat vena tibială pe partea externă
a piciorului stâng, în locul de unde se lasă de obicei sânge. Apoi, foarte repede, ridicându-se și proptindu-se iar în pernă, grăbindu-se ca să evite un leșin oricând posibil, și-a căutat și și-a deschis, la încheietura mâinii, artera radială.
Abia a simțit durerea scurtă și superficială pricinuită de crestarea pielii.
Izvoarele au țâșnit; sângele a năvălit ca întotdeauna, dornic parcă să scape din labirintul întunecos unde circulă prizonier. Zénon și-a lăsat mâna stângă să-i spânzure ca să ușureze scurgerea. Încă nu dobândise o victorie deplină; cineva putea să intre din întâmplare și astfel, mâine, să-l târască până la rug însângerat și oblojit. Fiecare clipă ce trecea era însă o izbândă. Se uită la pătura ce se și înnegrise de atâta sânge. Acum înțelegea de ce în concepțiile rudimentare lichidul acesta era considerat însuși sufletul omenesc, căci sufletul și sângele se scurg împreună. Străvechile greșeli cuprindeau totuși un adevăr simplu. S-a gândit, cu o părere de zâmbet, că acum are cel mai bun prilej să-și desăvârșească vechile experiențe cu privire la sistola și diastola inimii. De aici înainte, cunoștințele dobândite nu mai aveau importanță, după
cum nici amintirea evenimentelor trecute sau a oamenilor întâlniți; vreme de câteva clipe mai era încă legat de firul subțire al personalității sale, dar personalitatea, despovărată, nu se mai deosebea de ființă. S-a ridicat cu greu, nu pentru că ar fi fost nevoit să facă una ca asta, ci doar ca să-și dovedească
sieși că o atare mișcare mai era cu putință. I se întâmplase adesea să deschidă
din nou o ușă, numai ca să-și arate că n-o închisese pe vecie în urma lui, să se întoarcă spre un trecător ce se depărtase, doar ca să nege definitivul unei despărțiri, demonstrându-și astfel mărginita-i libertate omenească. De astă
dată săvârșise o faptă ireversibilă.
Inima îi bătea năvalnic; în trupul lui avea loc o activitate violentă și dezordonată, ca într-o țară învinsă unde nu toți luptătorii au depus armele; îl cuprindea un fel de înduioșare față de trupul acela care-l slujise cu credință, care ar fi putut, la urma urmei, să mai trăiască încă vreo douăzeci de ani și pe care-l nimicea fără să-i poată arăta că îl scutește astfel de chinuri mai mari și mai nedemne. Îi era sete, dar n-avea cum să și-o potolească. După cum cele trei sferturi de ceas ce se scurseseră de când se întorsese în cameră fuseseră
încărcate cu o mulțime de gânduri, de senzații, de gesturi aproape de necuprins, ce se succedau cu iuțeala fulgerului, tot astfel, distanța de câțiva pași ce despărțea patul de masă se dilatase asemenea celei dintre sferele cerești: paharul de cositor plutea parcă în străfundurile altei lumi. Setea însă
avea să-i treacă în curând. Moartea lui se asemăna cu aceea a rănitului care cere de băut la marginea unui câmp de bătălie și pe care acum îl îngloba împreună cu el însuși în aceeași milă rece. Din vena tibială sângele nu mai curgea decât când și când; cu chiu cu vai, așa cum ridici o greutate uriașă, a reușit să-și miște piciorul ca să-l lase să atârne pe marginea patului. Tot strângând în mâna dreaptă briciul, tăișul îi intrase în carne, dar nu simțea nicio durere. Degetele i se mișcau pe piept căutând în neștire să descheie gulerul vestei; se străduia zadarnic să-și stăpânească agitația inutilă, dar crispările și spaima erau semne bune. A simțit cum îl scutură un fior, ca atunci când îți vine greață: așa era bine. Dinlăuntrul ființei sale un zvon de clopote și de tunet, larma unor păsări ce se-ntorc la cuiburi i-au izbit urechile, pe când din afară a auzit un sunet deslușit de picături: pătura îmbibată nu mai oprea sângele care se prelingea pe lespezi. A încercat să socotească în cât timp o să
se lungească băltoaca până dincolo de prag, peste șubreda barieră de cârpă.
Dar nu mai avea nicio importanță: era salvat. Chiar dacă, din nenorocire, Hermann Mohr ar deschide prea curând ușa aceea cu zăvoare greoaie, uimirea, spaima, fuga după ajutor de-a lungul coridoarelor i-ar îngădui totuși evadării să se desăvârșească. Mâine nu vor arde pe rug decât un cadavru.
Uriașul vuiet al vieții ce se scurge stăruia: o fântână la Eyoub, șopotul unui izvor țâșnit din pământ la Vaucluse, în Provența, un șuvoi năvalnic undeva între Ostersund și Frösö s-au ivit singure în gândul lui, fără nicio strădanie din parte-i. Apoi, în ciuda tuturor acestor zgomote, a deslușit un horcăit.
Răsufla trăgând zgomotos și îndelung aerul, dar nu-și mai putea umple pieptul; cineva care nu era întru totul el însuși stătea parcă în stânga lui, puțin mai în spate, și se uita nepăsător la zbuciumul agoniei sale. Cam așa gâfâie un alergător istovit când și-a atins ținta. Se întunecase și n-avea de unde să știe dacă în cameră sau în ființa lui: peste tot se înstăpânise noaptea. Dar noaptea se învolbura și ea: întunericul se desfăcea ca să-i facă loc altuia, hău peste hău, străfunduri de întunecime peste străfunduri de întunecime. Bezna, deosebită
însă de cea pe care o vezi cu ochii, fremăta, străbătută de culori zămislite din însăși neființa lor; negrul se preschimba în verde gălbui, apoi în alb curat; albul străveziu se închega în chip de aur roșu fără să se rupă totuși din negrul statornic, așa cum tresare în toiul nopții adânci licărirea stelelor alături de aurora boreală. O clipă, ce i s-a părut o veșnicie, un glob purpuriu a zvâcnit în el sau în afara lui, sângerând peste talazuri. Ca soarele de vară pe întinderile polare, sfera strălucitoare a șovăit parcă, gata să se pogoare ușor spre nadir, apoi, săltând abia văzută, s-a urcat din nou către zenit, și s-a contopit în sfârșit cu o lumină orbitoare care era însăși noaptea.
Nu mai vedea, dar zgomotele din afară ajungeau totuși până la el. Ca pe vremuri, la Saint-Cosme, niște pași grăbiți au răsunat de-a lungul lespezilor: temnicerul văzuse balta negricioasă de pe jos. Cu câteva clipe mai devreme, muribundul ar fi fost cuprins de groază la gândul că-l vor prinde din nou și-l vor sili să trăiască și apoi să moară iar peste câteva ceasuri. Acum însă orice spaimă încetase: era liber; omul ce venea spre el nu putea fi decât un prieten.
A făcut, sau i s-a părut că face un efort ca să se scoale, fără să știe prea bine dacă i se dădea o mână de ajutor sau dacă, dimpotrivă, el era cel care ajuta.
Scârțâitul cheii răsucite în broască și al zăvorului tras n-a mai fost pentru el decât zgomotul ascuțit al unei uși ce se deschide. Mai adânc decât atât nu se poate pătrunde în sfârșitul lui Zénon.
ALS ICH KAN42
42 După cât pot (germ.).
NOTA AUTORULUI
Romanul de față are ca punct de plecare o povestire de vreo cincizeci de pagini, După Dürer (D’après Dürer), publicată împreună cu alte două nuvele, tot de natură istorică, în volumul intitulat Moartea conduce atelajul (La mort conduit l’Attelage), apărut la editura Grasset, în 1934.
Cele trei povestiri, unificate și totodată contrastând prin titluri fixate ulterior (După Dürer, După El Greco – D’après El Greco, După Rembrandt –
D’après Rembrandt), nu erau, de fapt, decât trei fragmente izolate dintr-un uriaș roman conceput și în parte febril redactat între anii 1921–1925, când aveam optsprezece și respectiv douăzeci și doi de ani. Din ceea ce ar fi trebuit să fie o amplă frescă romanescă, întinzându-se pe mai multe secole și mai multe grupuri de oameni legați între ei fie printr-o înrudire spirituală, fie printr-una de sânge, cele patruzeci de pagini intitulate la început pur și simplu Zénon alcătuiau primul capitol. Acest roman prea ambițios a fost redactat paralel cu primele schițe ale unei alte lucrări, care avea să devină mai târziu Memoriile lui Hadrian (Memoires d’Hadrien). Prin 1926 am renunțat provizoriu la amândouă aceste proiecte, iar cele trei fragmente citate mai sus, cuprinse sub titlul Moartea conduce atelajul, au apărut în 1934 aproape neschimbate. În ceea ce privește episodul consacrat lui Zénon, i-am mai adăugat mult mai recent doar vreo zece pagini, schiță sumară a întâlnirii lui Henri-Maximilien cu Zénon la Innsbruck din romanul de azi.
Volumul Moartea conduce atelajul a fost foarte bine primit de critică la vremea aceea; mă simt și astăzi, când recitesc anumite articole, copleșită de recunoștință. Autorul unei cărți își are însă motivele sale să fie mai sever cu sine însuși decât judecătorii săi: îi vede lipsurile mai de aproape: numai el știe ce ar fi vrut și ce ar fi trebuit să facă. În 1955, la câțiva ani după terminarea Memoriilor lui Hadrian, am reluat cele trei povestiri cu intenția de a le retușa în vederea unei reeditări. Personajul medicului filosof și alchimist mi s-a impus din nou.
Capitolul Convorbire la Innsbruck, care datează din 1956, a fost prima consecință a acestei reluări; restul lucrării n-a fost redactat decât între 1962
și 1965. Din cele cincizeci de pagini de odinioară au rămas cel mult douăsprezece, modificate și întrucâtva fărâmițate, de-a lungul romanului de astăzi, dar povestirea care-l duce pe Zénon de la nașterea lui nelegitimă la Bruges până la moartea sa într-o temniță din același oraș a rămas, în linii mari, aceeași. Prima parte a romanului (Viața rătăcitoare) respectă destul de îndeaproape planul lui Zénon – După Dürer din 1921–1934; partea a doua și
a treia (Viața încremenită și Temnița) sunt în întregime deduse din ultimele șase pagini ale textului de acum peste patruzeci de ani43.
Știu că atari indicații pot fi inutile atunci când provin chiar de la autor și sunt oferite înainte de moartea acestuia. M-am hotărât totuși să le dau pentru cei câțiva cititori pe care îi interesează geneza unei cărți. Ceea ce țin să
subliniez mai cu seamă aici este că acest roman, ca și Memoriile lui Hadrian, a fost o lucrare începută în prima tinerețe, părăsită și reluată apoi în funcție de împrejurări, dar în intimitatea căreia autorul a trăit toată viața. Singura diferență, pur accidentală, este că o schiță a acestui roman a apărut cu treizeci și unu de ani înainte de terminarea textului definitiv, în timp ce primele versiuni ale Memoriilor lui Hadrian n-au avut acest noroc sau nenoroc. În rest, cele două romane s-au închegat deopotrivă în cursul anilor prin stratificări succesive, până ce, în sfârșit, în ambele cazuri, lucrările au fost redactate și încheiate pe nerăsuflate. Mi-am exprimat într-altă parte părerea despre avantajele pe care le prezintă, cel puțin în ceea ce mă privește pe mine, aceste îndelungi raporturi ale unui autor cu un personaj ales sau închipuit încă din adolescență, dar care nu-și dezvăluie pe de-a-ntregul toate tainele decât odată cu propria noastră maturitate. Metoda fiind în orice caz aplicată destul de rar, inserarea celor câteva detalii de mai sus se justifică până și în intenția de a evita anumite confuzii bibliografice.
*
Mai mult chiar decât în cazul recreării libere a unui personaj real care a lăsat o urmă în istorie, ca împăratul Hadrian, crearea unui personaj „istoric”
fictiv, ca Zénon, ar trebui să nu aibă nevoie de documente justificative. De fapt, însă, cele două operații sunt comparabile din multe puncte de vedere.
În primul caz, romancierul, pentru a încerca să-și prezinte personajul așa cum a fost, în toată amploarea sa, nu va studia niciodată îndeajuns și cu o minuțiozitate destul de pasionată dosarul eroului său, așa cum i l-a constituit tradiția istorică; în cel de al doilea caz, pentru a-i da personajului fictiv acea 43 Titlul din 1934 era inexact, ca și titlurile celorlalte două nuvele ale volumului, deoarece prezenta aceste povestiri ca pe niște imitații sistematice ale operei celor trei pictori, ceea ce nu era cazul. Titlul După Dürer fusese ales din cauza vestitei Melancholia, în care un personaj întunecat, fără îndoială însuși geniul uman, meditează cu amărăciune, înconjurat de uneltele sale, dar un cititor cu gândire foarte literală mi-a obiectat că povestea lui Zénon e mai degrabă
flamandă decât germană. Azi, remarca este mai justă chiar decât atunci, de vreme ce partea a doua și a treia, inexistente la ora aceea, se petrec în întregime în Flandra, și apoi temele boschiene și breugheliene referitoare la tulburările și grozăviile ce domnesc în lume, se extind asupra romanului, ceea ce nu se petrecea în vechea schiță. Titlul de față – L’oeuvre au Noir – se inspiră dintr-o formulă tradusă ca atare din latinește sau din grecește de către alchimiștii francezi.
specifică realitate condiționată de timp și loc, fără de care „romanul istoric”
nu e decât un bal costumat, reușit sau nu, autorul nu are la dispoziție decât faptele și datele vieții trecute, adică Istoria.
Zénon, despre care presupunem că s-a născut în 1510, ar fi avut nouă ani pe vremea când bătrânul Leonardo se stingea în exil, la Amboise, treizeci și unu de ani la moartea lui Paracelsus, căruia i l-am dat drept emul și uneori adversar, treizeci și trei la moartea lui Copernic, care-și publicase opera de căpetenie abia pe patul de moarte, dar ale cărui teorii circulau de multă vreme în manuscris în anumite medii însuflețite de idei înaintate, ceea ce explică
