Bătrânul se simțea cuprins de o adâncă oboseală. O clipă îi trecu prin gând să-l ajute pe prizonier să fugă; era absurd; nici nu putea fi vorba de așa ceva.
Ar fi vrut să-i dea lui Zénon binecuvântarea sa, dar se temea că nu va fi primită
prea bine și tot din aceeași pricină nu îndrăznea nici să-l îmbrățișeze. Zénon, pe de altă parte, dădu să-i sărute mâna fostului său dascăl, dar se opri, temându-se ca nu cumva gestul său să pară slugarnic. Bătrânul acela încercase să-i facă mult bine și, totuși, Zénon nu putea să-l iubească.
38 Sufletul care planează fără să se prăbușească (lat.).
Vremea fiind foarte rea, ca să ajungă la grefă, canonicul luase o lectică; oamenii, rebegiți de frig, așteptau afară. Hermann Mohr stărui ca Zénon să se întoarcă în celulă înainte ca oaspetele să fi fost condus până în prag.
Bartholommé Campanus își văzu fostul învățăcel urcând scara, însoțit de temnicer. După aceea, portarul grefei, deschizând și închizând rând pe rând un șir întreg de uși, îl ajută pe preot să se urce în lectică și trase perdeaua de piele. Bartholommé Campanus, cu capul sprijinit de o pernă, șoptea cu înflăcărare rugăciunile pentru cei ce se află în pragul morții, dar înflăcărarea sa era mecanică; vorbele îi lunecau de pe buze, dar gândurile nu le puteau urmări. Drumul canonicului trecea prin Piața Mare. A doua zi aici urma să aibă
loc execuția, dacă nu cumva între timp prizonierul se va răzgândi.
Bartholommé Campanus se îndoia însă, cunoscându-i trufia diavolească. Își aduse aminte că așa-zișii Îngeri fuseseră uciși, cu o lună înainte, afară din oraș, în preajma Porții Sfintei Cruci, fărădelegile trupești fiind socotite atât de ticăloase, încât chiar și pedepsirea lor trebuia săvârșită oarecum în taină; în schimb, moartea unui om dovedit a fi necredincios și ateu era, dimpotrivă, o priveliște întru totul pilduitoare pentru popor. Pentru prima dată în viața lui, aceste datini datorate înțelepciunii străbunilor i se părură bătrânului contestabile.
Era în ajun de Lăsata secului; oamenii veseli începuseră de pe acum să bată
străzile, făcând și spunând obișnuitele obrăznicii. Canonicul știa prea bine că
în asemenea zile vestea unei execuții ațâța și mai mult prostimea. În două
rânduri niște cheflii opriră lectica și dădură perdeaua la o parte ca să se uite înăuntru, apoi o lăsară baltă, dezamăgiți fără îndoială că nu găsiseră vreo cucoană frumoasă pe care s-o sperie. Unul dintre ei avea în chip de mască o mutră de bețiv și-l blagoslovi pe Bartholommé Campanus cu niște zbierete necuviincioase; cel de al doilea își băgă pe furiș între perdele chipul alb ca al unei stafii. În spatele lui, o altă mască, cu un rât de porc, cânta de zor din fluier.
Când ajunse în pragul ușii sale, bătrânului îi ieși înainte, plină de grijă, nepoată-sa adoptivă, Wiwine, pe care o luase să-l îngrijească după ce murise părintele Cleenwerk și care-l aștepta ca întotdeauna sub bolta casei lor tihnite, uitându-se pe o ferestruică și pândind să vadă dacă unchiul se întoarce la cină. Devenise grasă și proastă, așa cum fusese odinioară mătușă-sa Godeliève; avusese și ea parte de nădejdi și dezamăgiri pământești; o logodiseră, cam târziu ce-i drept, cu un fel de văr de-al ei, numit Nicolas Cleenwerk, boiernaș de prin împrejurimile Caestrei, om cu stare și cu o slujbă
bună ca împuternicit al judecătoriei Flandrei. Din păcate, acest logodnic atât de potrivit se înecase cu puțină vreme înainte de nuntă, străbătând lacul Dickenbusch pe timpul dezghețului. Wiwine se cam scrântise de pe urma acestei lovituri, dar rămăsese o gospodină grijulie și o bucătăreasă pricepută,
ca și mătușă-sa pe vremuri; n-o întrecea nimeni când era vorba de vin fiert și dulcețuri. În zilele din urmă, canonicul încercase zadarnic s-o facă să se roage pentru Zénon, pe care-l uitase, dar, din când în când, o convinsese totuși să
pregătească un coș cu merinde pentru un biet întemnițat.
Bătrânul nu-și mâncă friptura de vacă, pregătită pentru cină, ci se băgă de îndată în pat. Tremura de frig; Wiwine, grijulie, își făcu de lucru cu niște cărămizi calde. Canonicul adormi cu greu sub pilota lui brodată.
SFÂRȘITUL LUI ZÉNON
După ce ușa celulei s-a închis în urma lui cu zgomot de fierăraie, Zénon, dus pe gânduri, și-a tras scăunelul lângă masă și s-a așezat. Era încă lumină, căci întunecoasa temniță a alegoriilor alchimiste era, în cazul lui, foarte luminoasă. Prin rețeaua măruntă a zăbrelelor de la geam pătrundea albul plumburiu al luminii din curtea plină cu zăpadă. Înainte de a-i lăsa locul paznicului de noapte, Gilles Rombaut îi adusese în seara aceea o tavă cu mâncare mai îmbelșugată ca de obicei. Zénon a dat-o la o parte: i se părea absurd și aproape obscen să transforme alimentele în chil și sânge de care nu va mai avea nevoie. Cu gândul aiurea, și-a turnat totuși câteva înghițituri de bere într-un păhărel de cositor și a dat pe gât băutura amară.
Discuția cu canonicul încheiase ceea ce fusese pentru el, începând de dimineață când se dăduse verdictul, solemnitatea morții. Soarta lui, aparent fixată, oscila din nou. Propunerea pe care o respinsese mai rămânea valabilă
câteva ore: un Zénon capabil să zică până la urmă da stătea poate ascuns în străfundurile conștiinței lui și, în timpul nopții ce urma să se scurgă, poate că
tocmai nevolnicul acela avea să iasă biruitor. Era de ajuns să mai dăinuie o speranță cât de vană: viitorul, atât de scurt și de pecetluit, dobândea totuși o oarecare nesiguranță care este însăși viața, și printr-o ciudată rânduială pe care o constatase și la căpătâiul bolnavilor săi, moartea își păstra astfel un fel de înșelătoare lipsă de realitate. Totul era nestatornic: până la ultima suflare, totul va fi nestatornic. Și totuși, era pe deplin hotărât: își dădea seama că așa stau lucrurile, nu atât după simțămintele sublime de curaj și sacrificiu, cât după o nelămurită formă de refuz ce părea că-l zăvorăște întru totul față de orice influență din afară și chiar față de senzație. Instalat în propriul său sfârșit, Zénon era de pe acum in aeternum.
Pe de altă parte, dincolo de hotărârea de a muri, ascunsă oarecum în spatele acesteia, se mai afla încă una, mai tainică, pe care se ferise cu grijă s-o dea în vileag în fața canonicului, și anume hotărârea de a muri de propria-i mână. Dar și aici îi mai rămăsese o uriașă și istovitoare libertate: putea, după
bunul său plac, să se oprească asupra acestei hotărâri sau să renunțe la ea, să
săvârșească gestul care pune capăt vieții sau dimpotrivă, să primească acea mors ignea39, deloc diferită de agonia unui alchimist căruia caftanul îi ia foc din greșeală de la jarul de sub alambic. Alegerea între execuție și sinucidere, agățată până la sfârșit de o fibră a substanței sale raționale, nu mai oscila între moarte și un soi de viață, ca în clipa când avea de ales între a accepta sau a refuza să se dezică, ci se concentra asupra modalității, locului și momentului 39 Moarte prin foc (lat.).
precis al morții. Depindea de el dacă avea să sfârșească în mijlocul huiduielilor din Piața Mare sau, liniștit, între pereții aceia cenușii. Tot de el depindea să grăbească sau să întârzie cu câteva ceasuri fapta supremă, să se hotărască dacă vrea să mai vadă o dată răsăritul soarelui în ziua de optsprezece februarie 1569 sau să moară azi, înainte de a se înnopta de-a binelea. Cu coatele pe genunchi, nemișcat, aproape liniștit, se uita în gol. Ca în vâltoarea furtunii când, amenințătoare, stihiile se potolesc preț de o clipă, timpul și cugetul încremeniseră.
Clopotul bisericii Notre-Dame a început să sune: numără bătăile. Dintr-odată, totul se răsturnă: liniștea pieri, dusă de spaimă ca de un vârtej. Frânturi de imagini se învolburau în vijelie, smulse parcă de pe rugul aprins cu treizeci și șapte de ani în urmă la Astorga, din chinurile lui Florian de mai deunăzi, din întâlnirile întâmplătoare pe la răspântiile orașelor străbătute, cu înfricoșătoarele rămășițe ale justiției executive. Ai fi zis că, dintr-odată, corpul înțelesese ce-l așteaptă, fiecare simț dobândindu-și părticica lui de groază: a văzut, a simțit, a mirosit, a auzit întâmplările care mâine, în Piață, vor alcătui sfârșitul său. Trupul, înțelepțește ținut departe de dezbaterile gândirii, afla deodată și din interior ceea ce Zénon îi ascunsese. Ceva s-a frânt în el, ca o coardă prea întinsă; i s-a uscat gura, părul de pe brațe și de pe mâini i s-a zbârlit; îi clănțăneau dinții. Tulburările acestea pe care nu le mai experimentase niciodată pe pielea lui l-au îngrozit mai rău ca toată
nenorocirea ce i se întâmplase: strângându-și fălcile cu amândouă mâinile, respirând adânc ca să-și potolească inima, a reușit să învingă răzvrătirea trupului. Era prea mult: trebuia să termine înainte ca o prăbușire a ființei sau a voinței să-l împiedice să-și pună capăt chinurilor. În mintea sa, ce se limpezise din nou, s-au ivit nenumărate riscuri încă neprevăzute care amenințau să-i împiedice plecarea rațională. Și-a analizat situația cu ochiul chirurgului ce-și caută instrumentele și-și cântărește șansele de reușită.
Era ora patru: cina i se dăduse și, printr-o deosebită bunăvoință, i se lăsase și obișnuita lumânare. Temnicerul ce-l încuiase după întoarcerea din sala grefei n-avea să se mai întoarcă până după ora stingerii și apoi tocmai în zori.
Se părea deci că pentru a-și face seama avea de ales între două răstimpuri destul de lungi. Noaptea asta însă nu era la fel ca celelalte: episcopul sau canonicul puteau să-i trimită vreun mesaj inoportun din pricina căruia să fie nevoie să i se deschidă iar ușa; uneori, mânați de o cumplită milă, oamenii așezau lângă osândit un călugăr oarecare sau un membru al Confreriei Morții Cucernice menit să-l blagoslovească pe muribund, îndemnându-l să se roage.
Se mai putea întâmpla să-i ghicească cineva intenția; dintr-un moment într-altul aveau poate să-i lege mâinile. A ciulit urechile, pândind vreun scârțâit de
ușă sau zgomotul unor pași; liniștea era deplină, iar clipele mai prețioase decât fuseseră vreodată în timpul plecărilor lui forțate de odinioară.
A ridicat capacul penarului așezat pe masă, dar mâna tot îi mai tremura.
Comoara ascunsă acolo, între două scândurele subțiri ce păreau lipite, era la locul ei: o lamă suplă și subțire, lungă de aproape două degete, pe care o purtase întâi în căptușeala vestei și apoi o mutase în ascunzătoarea aceea după ce judecătorii cercetaseră penarul așa cum se cuvine, înainte de a i-l înapoia. În fiecare zi, de câte douăzeci de ori, se asigurase că obiectul pe care altădată nici măcar n-ar fi găsit cu cale să-l adune din șanț se afla acolo. Chiar atunci când fusese ridicat din laboratorul de la Saint-Cosme, și apoi, în două
rânduri, după moartea lui Pierre de Hamaere și după ce Catherine adusese iar în discuție problema otrăvii, fusese percheziționat, căutându-i-se sticluțe sau hapuri suspecte; era încântat că, din spirit de prevedere, nu se mai încărcase cu o atare marfa neprețuită, dar fragilă și supusă stricării, aproape imposibil de ținut la sine sau de ascuns multă vreme într-o celulă goală și care în mod inevitabil ar fi dat în vileag hotărârea sa de a muri. Pierdea astfel privilegiul unei morți fulgerătoare, singurul sfârșit îndurător, dar bucățica aceea de brici ascuțită cu grijă avea să-l scutească cel puțin de nevoia de a-și sfâșia rufăria ca să-și facă un laț uneori ineficace sau de a se căzni poate fără succes cu un ciob.
Valul de groază îi răscolise măruntaiele. S-a dus la hârdăul așezat într-un colț al încăperii și s-a ușurat. Mirosul materiei pregătite și apoi înlăturate de digestia omenească i-a potopit nările, amintindu-i o dată mai mult legătura strânsă dintre putreziciune și viață. Nu i-a mai tremurat mâna când s-a încheiat la loc. Ulciorul de pe policioară era plin cu apă rece; și-a umezit fața, prinzând un strop de apă pe limbă. Aqua permanens40: se întâlnea pentru ultima dată cu apa. Din patru pași a ajuns la patul pe care dormise sau veghease șaizeci de nopți; printre alte gânduri ce i se perindau amețitor de repede prin minte era și acela că spirala călătoriilor lui îi adusese din nou la Bruges, că orașul Bruges se îngustase până ce ajunsese cât aria unei închisori și că întreaga curbă se încheia într-un dreptunghi îngust. Din ruinele unui trecut mai disprețuit și mai șters decât oricare altul, se ivi ca o șoaptă glasul răgușit și blând a lui Fray Juan vorbind latinește cu accentul lui castilian, într-o mănăstire învăluită în ceață: Eamus ad dormiendum, cor meum41. Dar acuma nu era vorba de somn. Nu se simțise nicicând mai ager nici la trup, nici la suflet. Economia și repeziciunea mișcărilor lui erau cele ale marilor sale fapte de chirurg. A desfăcut pătura grosolană de lână, bătută ca pâslă, și a 40 Apa vie (lat.).
41 Să mergem la culcare, inima mea (lat.).
așezat-o pe podea, de-a lungul patului, făcând un fel de jgheab ce avea să
oprească și să absoarbă măcar o parte din sângele scurs. Pentru mai multă
siguranță și-a luat cămașa schimbată în ajun și a răsucit-o punând-o în fața ușii. Trebuia să aibă grijă ca nu cumva scurgerea lichidului pe podeaua ușor înclinată să ajungă prea repede pe coridor, unde Hermann Mohr, ridicând din întâmplare capul de pe masa lui, ar fi putut să vadă o pată neagră pe lespezi.
