— Degeaba râde. Himerele astea se vor înfăptui când oamenii se vor îndârji asupra lor așa cum s-au îndârjit până acum să-și clădească palate și catedrale uriașe. Pogorî-se-va din ceruri Regele Groazei cu oastea sa de lăcuste și jocul său de-a măcelul… O fiară nesățioasă! Nimic, nici pe pământ, nici sub pământ, nici prin ape nu va mai dăinui, ci toate fi-vor prigonite, spurcate sau nimicite… Deschide-te, hău veșnic, și înghite cât mai ai vreme seminția neînfrânată…
— Ce zici? întrebă canonicul neliniștit.
— Nimic, răspunse filosoful dus pe gânduri. Îmi recitam una dintre Profețiile hazlii.
Bartholommé Campanus oftă. Spaima peste măsură de mare îi zdruncinase osânditului creierul, în ciuda tăriei sale. O lua razna din cauza morții apropiate.
32 Numai cel care experimentează gândește (lat.).
— Ți-ai pierdut cu desăvârșire încrederea în sublima perfecțiune a omului, spuse el dând din cap cu tristețe. La început pui la îndoială existența lui Dumnezeu și apoi…
— Omul este o ființă împotriva căreia se coalizează timpul, necesitatea, întâmplarea împreună cu neghioaba și mereu sporita întâietate a mulțimii, răspunse filosoful liniștit. Oamenii vor ucide omul.
Filosoful se cufundă într-o tăcere îndelungată. Această adâncă mâhnire i se păru canonicului un semn bun, căci el, unul, se temea mai presus de orice de îndrăzneala unui suflet prea sigur pe sine, învârtoșat atât față de remușcare, cât și față de frică. Prevăzător, continuă:
— Trebuie, așadar, să cred și eu, după cum i-ai spus episcopului, că Piatra filosofală nu are pentru dumneata alt scop decât desăvârșirea sufletului omenesc? Dacă-i așa, urmă el, dând în vileag, fără să vrea, o oarecare dezamăgire, ești mai aproape de noi decât am fi îndrăznit, Prea Sfinția-sa și cu mine, să credem, iar magicele taine pe care eu le-am privit doar de departe, în fond nu-s diferite de ceea ce Sfânta Biserică împărtășește în toate zilele credincioșilor săi.
— Așa-i, zise Zénon. De o mie șase sute de ani încoace.
Canonicul șovăi, neștiind dacă nu cumva în răspunsul aceasta se strecurase o amară ironie. Clipele erau însă prețioase. Trecu mai departe.
— Fiule, spuse el, crezi oare că am venit ca să încep o discuție ce nu-și mai află rostul? Sunt aici pentru un lucru mai de seamă. Prea Sfinția-sa mi-a subliniat faptul că în cazul dumitale nu e vorba de erezie propriu-zisă, ca la sectarii aceia vrednici de ură care în vremurile noastre se războiesc cu Biserica, ci de necredință cărturărească, al cărei caracter primejdios este la urma urmei evident doar pentru cărturari. Prea Sfinția-sa episcopul m-a asigurat că Proteoriile, condamnate pe bună dreptate fiindcă reduc sfintele noastre dogme la rangul de noțiuni absolut curente ce se regăsesc până și în cele din urmă idolatrii, ar putea tot atât de bine să slujească la întocmirea unei noi Apologetici: ar fi de ajuns ca aceleași idei să arate că adevărurile noastre creștinești sunt încununarea unor intuiții generale specifice firii omenești.
Știi ca și mine că totul depinde de interpretare…
— Mi se pare că înțeleg care este scopul acestei cuvântări, zise Zénon. Dacă
ceremonia de mâine ar fi înlocuită cu o retractare…
— Nu trage prea multă nădejde, spuse canonicul prevăzător. Nu ți se promite chiar libertatea. Prea Sfinția-sa se face forte să fii trimis in loco carceris33 într-o mănăstire pe care o va alege; bunăstarea dumitale viitoare va depinde de sprijinul pe care vei ști să-l dai cauzei noastre celei drepte. Știi 33 La loc de ispășire (lat.).
prea bine că omul reușește mai totdeauna să iasă tocmai din închisoarea unde ispășește o osândă pe viață.
— Ajutorul domniei-tale vine prea târziu, optime pater, șopti filosoful. Ar fi fost de folos să le fi venit de hac mai devreme acuzatorilor mei.
— Nu nădăjduiam să-l îmbunăm pe procurorul Flandrei, zise canonicul, retrăind amărăciunea pricinuită de intervenția sa zadarnică la bogătanul Philibert Ligre. Un om ca el condamnă așa cum se năpustește un câine asupra prăzii. Am fost nevoiți să lăsăm procedura să-și urmeze cursul, pentru ca apoi să ne folosim de puterea ce ni s-a mai lăsat. Având în vedere că pe vremuri ai făcut parte din mărunții slujitori ai altarului, ești supus judecății Bisericii, dar ai totodată dreptul la o anumită ocrotire pe care grosolana justiție laică n-o asigură. E drept că am tremurat până la sfârșitul procesului ca nu cumva, vrând să sfidezi, să faci vreo mărturisire ireparabilă…
— Dacă aș fi făcut-o în semn de căință, domnia-ta ai fi fost totuși silit să mă
admiri.
— Ți-aș fi recunoscător să nu confuzi tribunalul din Bruges cu tribunalul ecleziastic, zise canonicul enervat. Ceea ce contează în cazul de față este că
jalnicul frate Cyprien și complicii lui s-au contrazis, că am scăpat de murdăriile servitoarei băgând-o în casa de nebuni și că răuvoitorii care te acuzau că l-ai îngrijit pe ucigașul unui căpitan spaniol s-au făcut nevăzuți…
Nelegiuirile care-l privesc doar pe Dumnezeu sunt de resortul nostru.
— Îngrijirile date unui rănit le treceți în rândul nelegiuirilor?
— Părerea mea n-are nicio importanță, răspunse canonicul vag. Părerea mea, dacă vrei s-o știi, este că orice ajutor dat semenilor noștri trebuie socotit vrednic de laudă, dar că, în cazul dumitale, în fapta cea bună se amestecă și o răzvrătire ce nu-i niciodată vrednică de o atare laudă. Răposatul stareț, care uneori se înșela, trebuie, de bună seamă, să fi încuviințat peste măsură
această milostenie plină de răzvrătire. Bine cel puțin că nu s-a putut aduce nicio dovadă.
— S-ar fi adus fără doar și poate dacă bunătatea și grija domniei-tale nu m-ar fi scutit de cazne, spuse prizonierul dând din umeri. Ți-am mai mulțumit pentru asta.
— Ne-am sprijinit pe principiul Clericus regulariter torqueri non potest per laycum34, zise canonicul pe tonul unui om ce înregistrează o victorie. Adu-ți aminte însă că, în anumite privințe, cum ar fi de pildă moravurile, rămâi bănuit cu strășnicie și ar urma să te înfățișezi novis survenientibus inditiis35.
Tot așa și în privința răzvrătirii. N-ai decât să crezi ce poftești despre 34 În mod obișnuit clericul nu poate fi influențat de un laic (lat.).
35 Intervenind noi dovezi (lat.).
rânduiala lumii, dar gândește-te că interesele Bisericii și ale ocârmuirii vor fi strâns legate atâta timp cât răsculații vor fi uniți cu ereticii.
— Toate astea le înțeleg prea bine, făcu osânditul plecându-și capul.
Șubreda mea siguranță ar depinde întru totul de bunul plac al episcopului a cărui putere poate să scadă, sau al cărui punct de vedere poate să se schimbe.
Nimic nu dovedește că peste șase luni n-o să fiu la fel de aproape de rug ca și astăzi.
— Teama asta nu te-a însoțit oare toată viața? întrebă canonicul.
— Pe vremea când domnia-ta îmi dădeai primele noțiuni cu privire la literatură și știință, un individ condamnat pentru o crimă adevărată sau născocită a fost ars de viu la Bruges, și unul dintre rândașii noștri mi-a povestit moartea lui, zise prizonierul în chip de răspuns. Pentru ca spectacolul să fie și mai interesant, omul fusese legat de stâlp cu un lanț lung, ceea ce i-a îngăduit să alerge, cuprins de flăcări, până a căzut cu fața la pământ, sau mai bine zis în jăratic. Mi-am spus adesea că grozăvia asta ar putea fi socotită alegoria situației în care se află un om aproape liber.
— Crezi că nu suntem cu toții în aceeași situație? întrebă canonicul. Viața mea a fost tihnită și, îndrăznesc să spun, neprihănită, dar nu poți să trăiești optzeci de ani fără să știi ce e constrângerea.
— Tihnită da, spuse filosoful. Neprihănită, nu.
Discuția celor doi bărbați relua mereu, în ciuda voinței lor, tonul aproape arțăgos al vechilor controverse dintre dascăl și învățăcel. Canonicul, hotărât să rabde orice, se rugă în gând să-i fie date cuvintele care conving.
