faptul că tânărul învățăcel le cunoștea încă de pe băncile școlii. Pe vremea când a fost executat Dolet, pe care îl prezint ca primul „editor” al său, Zénon ar fi avut treizeci și șase de ani, iar când a fost ucis Servet, medic asemenea lui și preocupat ca și el de cercetări referitoare la circulația sângelui, ar fi avut patruzeci și trei de ani. Contemporan în mare măsură cu anatomistul Vesalius, cu chirurgul Ambroise Paré, cu botanistul Cesalpino, cu matematicianul și filosoful Geronimo Cardano, Zénon moare la cinci ani după nașterea lui Galileu și la un an după aceea a lui Campanella. Pe vremea când Zénon s-a sinucis, Giordano Bruno, menit să moară pe rug peste treizeci și cinci de ani, ar fi avut cam douăzeci de ani. Fără să fi alcătuit mecanic un personaj sintetic, ceea ce n-ar accepta să facă niciun romancier conștiincios, filosoful imaginar se leagă prin destul de multe puncte de sutură de personalitățile autentice eșalonate de-a lungul acelui secol, precum și de alte câteva ce au trăit în aceleași locuri, au trecut prin aventuri asemănătoare sau au urmărit țeluri similare. Indic aici anumite apropieri: pe unele le-am căutat conștient și mi-au slujit ca stimulente ale imaginației, altele au fost notate după aceea, în chip de verificare.
Astfel, nașterea nelegitimă a lui Zénon, educația lui în vederea unei cariere ecleziastice o evocă oarecum pe aceea lui Erasm, fiu al unei fețe bisericești și a unei fiice de burghez din Rotterdam, care și-a început viața de bărbat sub rasa de călugăr augustin. Ciocnirea provocată de instalarea în atelierele meșteșugarilor rurali a unui război de țesut perfecționat amintește fapte similare petrecute pe la mijlocul secolului, încă din 1529, la Dantzig, unde constructorul unei mașinării asemănătoare a fost, pare-se, ucis, apoi, în 1533
la Bruges, unde magistrații au interzis un nou procedeu de vopsire a lânii și puțin mai târziu la Lyon, în urma perfecționării tiparnițelor. Anumite nuanțe de violență ale caracterului tânărului Zénon, de pildă uciderea lui Perrotin, ni-l amintesc, destul de vag de altminteri, pe Dolet care l-a omorât pe Compaing. Stagiul tânărului cărturar pe lângă starețul cu grad de episcop de la Saint-Bavon din Gand, despre care în roman se spune că era preocupat de alchimie, apoi la Don Blas de Vela, seamănă pe de o parte cu învățătura
primită de Paracelsus de la episcopul din Settgach și de la abatele din Spanheim, pe de altă parte cu studiile cabalistice ale lui Campanella sub conducerea evreului Abraham. Călătoriile lui Zénon, tripla sa carieră de alchimist, medic și filosof, și până și necazurile sale de la Basel urmăresc foarte îndeaproape ceea ce se știe sau se povestește despre același Paracelsus, iar episodul referitor la călătoria în Orient, aproape obligatorie în geografia filosofilor ermetici, se inspiră de asemenea din peregrinările reale sau legendare ale marelui chimist elvețian de limbă germană. Povestea cu sclava răscumpărată în Algeria își are obârșia în episoade foarte des prezentate în romanele spaniole ale epocii; aceea cu Sign Ulfsdatter, stăpâna din Frösö, ține seama de reputația femeilor scandinave din vremea aceea, conform căreia ar fi fost bune tămăduitoare și cunoscătoare ale ierburilor de leac. Viața lui Zénon la curtea regelui Suediei, se sprijină pe de o parte pe aceea a lui Tycho Brahe la curtea regelui Danemarcei, pe de alta, pe ceea ce se povestește despre un oarecare doctor Theophilus Homodei, medic al lui Ioan al III-lea al Suediei cu o generație mai târziu. Operația chirurgicală săvârșită
asupra lui Han este copiată după povestirea unei intervenții de același fel cuprinsă în Memoriile lui Ambroise Paré. Într-un domeniu mai tainic, merită
poate să notăm că bănuiala de sodomie (uneori îndreptățită, ascunsă pe cât posibil și negată ori de câte ori era nevoie) și-a avut locul în viețile lui Leonardo da Vinci și Dolet, Paracelsus și Campanella, așa cum arătăm aici în viața imaginară a lui Zénon. De asemenea, precauțiunile filosofului alchimist care-și caută protectori când în tabăra protestanților, când în sânul Bisericii, le regăsim la o mulțime de atei sau deiști, mai mult sau mai puțin persecutați.
În ciuda acestor fapte, în lupta dintre Biserică și Reformă, ca atâția alți liber-cugetători ai secolului său, ca Giordano Bruno care va muri totuși osândit de Sfântul-Oficiu, sau Campanella, în ciuda celor treizeci și unu de ani de temniță
inchizitorială, Zénon se situează mai degrabă pe versantul catolic44.
Pe plan ideologic, purtând încă pecetea scolasticii și reacționând împotriva ei, aflându-se încă la jumătatea drumului între dinamismul subversiv al alchimiștilor și filosofia mecanicistă căreia avea să-i aparțină viitorul cel mai apropiat, între ermetismul care situează în interiorul tuturor lucrurilor un Dumnezeu latent și un ateism ce abia îndrăznește să-și zică pe nume, între empirismul materialist al practicianului și imaginația aproape vizionară a 44 Nu e cazul să discutăm aici motivele acestei atitudini admirabil analizate de Léon Blanchet, Campanella, Paris 1920, în ceea ce privește un mare număr de filosofi ai sec. XVI.
Cartea lui J. Huizinga despre Erasm, pornind de la un punct de vedere diferit, arată într-un caz particular aceleași efecte ale acelorași cauze. Să ne mulțumim să menționăm doar faptul că starețul Cordelierilor nu greșește atunci când discerne în criticile aduse de Zénon lui Luther un atac ocolit la adresa creștinismului însuși.
elevului cabaliștilor, personalitatea lui Zénon se sprijină pe aceea a unor filosofi sau oameni de știință autentici ai secolului său. Cercetările sale științifice au avut în mare parte ca punct de plecare Caietele lui Leonardo, în special experiențele relative la funcționarea mușchiului cardiac, premergătoare studiilor lui Harvey. Cele referitoare la circulația sevei și la puterea de absorbție a plantei, anticipând lucrările lui Hales, se bazează pe o observație a lui Leonardo și ar reprezenta, din partea lui Zénon, strădania de a verifica o teorie formulată pe vremea aceea de Cesalpino45. Ipotezele referitoare la scoarța pământului provin tot din Caiete, dar trebuie să
recunoaștem că, inspirate din filosofii și poeții antichității, meditațiile de acest gen sunt aproape banale în poezia epocii. Părerile despre fosile sunt foarte apropiate de cele exprimate nu numai de Leonardo da Vinci, dar și de Frascator încă din 1517, și de Bernard Palissy cu vreo patruzeci de ani mai târziu. Proiectele hidraulice ale filosofului, „utopiile sale mecanice”, în special desenele de mașini zburătoare și în sfârșit inventarea unei formule de foc lichid utilizabil în luptele navale sunt, bineînțeles, calchiate după invențiile analoage ale lui Leonardo și ale altor câțiva cercetători ai secolului al XVI-lea; ele exemplifică atât curiozitatea, cât și cercetările unui anumit tip de spirite, câtuși de puțin izolate în vremea aceea, dar care au străbătut Renașterea în mod subteran, dacă se poate spune, apropiați totodată de Evul Mediu și de era modernă, și presimțind chiar de pe atunci victoriile, ca și primejdiile noastre de azi46. Avertismentele cu privire la greșita folosire de către speța umană a invențiilor tehnice, care azi riscă să pară premonitorii, erau foarte răspândite în tratatele alchimiste; le regăsim, în cu totul alt context, și la Leonardo și la Cardano.
În anumite cazuri, modul de exprimare al unui sentiment sau al unui gând a fost împrumutat direct de la diferiți contemporani istorici de-ai 45 Pentru experiențele medicale și chirurgicale ale lui Zénon, se pot consulta lucrările Les Dissections anatomiques de Léonard de Vinci, de E. Belt, și Léonard de Vinci, biologiste, de F.S. Bodenheimer, în Léonard de Vinci el l’experience scientifique au XVI-e siècle, Presses Universitaires de France, 1953. Cu privire la enunțarea teoriei lui Cesalpino și la cercetările botaniștilor Renașterii, se poate citi, printre altele, prima parte a lucrării lui E. Guyénot, Les sicences de la vie aux VII-e et XVIII-e siècles, Paris 1941.
46 În ceea ce privește „focul lichid”, care a fost multă vreme arma secretă a Bizanțului, apoi a contribuit la cuceririle mongole, interzicerea lui în Occident de către al doilea conciliu din Latran (1139) a fost respectată, parțial, pentru că naftul, materia primă indispensabilă, nu se afla aproape deloc la îndemâna inginerilor militari occidentali; praful de pușcă a pus apoi în umbră până în zilele noastre focul lichid, împreună cu alte „invenții” uitate. Invenția lui Zénon ar fi constat așadar din reluarea vechii formule bizantine și asocierea ei cu niște procedee balistice noi. Se poate consulta în acest sens lucrarea lui R.J. Forbes, Studies in Ancient Technology, vol. I, Leyde, 1964.
personajului, pentru a autentifica pe deplin faptul că atari opinii își află pe bună dreptate locul în secolul al XVI-lea. O cugetare referitoare la nebunia războiului a fost extrasă din Erasm, alta din Leonardo da Vinci. Textul Profețiilor hazlii provine din cunoscutele Profezie ale lui Leonardo, cu excepția a două rânduri extrase dintr-un catren de Nostradamus. Fraza despre identitatea materiei, a luminii și a fulgerului rezumă două pasaje ciudate semnate de Paracelsus47.
Citatele în limba latină referitoare la formulele de alchimie provin aproape în întregime din trei importante lucrări moderne despre alchimie: Marcelin Berthelot, La chimie au Moyen Age, 1893; C. G. Jung, Psychologie und Alchemie, 1944 (ed. revizuită, 1952), și J. Evola, La Tradizione ermetica, 1948, situându-se fiecare pe un punct de vedere diferit, și alcătuind laolaltă o foarte utilă cale de acces spre domeniul încă enigmatic al gândirii alchimiste.
Discuția despre magie se inspiră din diverși autori ai timpului, de altfel numiți pe parcurs.
Cei aproape șaizeci de ani în cadrul cărora se cuprinde povestea lui Zénon au fost martorii unui anumit număr de evenimente care ne mai privesc și astăzi: scindarea în două partide ostile din punct de vedere teologic și politic a ceea ce mai rămăsese prin 1510 din vechea lume creștină a Evului Mediu; falimentul Reformei, devenită protestantism, și zdrobirea a ceea ce s-ar putea numi aripa sa stângă; eșecul paralel al catolicismului strâns timp de patru secole în corsetul de fier al Contra-Reformei; marile explorări transformate din ce în ce mai mult în simple împărțiri ale lumii între marile puteri; saltul înainte al economiei capitaliste, asociat cu începuturile erei monarhilor.
Aceste evenimente, prea vaste ca să fie vizibile pe de-a întregul contemporanilor, afectează indirect povestea lui Zénon, poate mai direct însă
viața și comportarea personajelor secundare, mai adânc instalate în rutina secolului lor.
Bartholommé Campanus a fost schițat după modelul deja învechit al omului bisericii specific secolului precedent, pentru care cultura umanistă nu prezenta probleme. Prin forța împrejurărilor, generosul stareț al Cordelierilor nu are, din păcate, decât puține modele declarate în istoria secolului al XVI-lea, dar se inspiră parțial din personalitatea unor ființe alese ale vremii care au avut parte de o bogată experiență laică înainte de a păși în cariera ecleziastică sau înainte de a se călugări. Cititorul va recunoaște în cuvintele sale îndreptate împotriva torturii un argument, de altfel profund creștin, folosit ulterior de Montaigne. Savantul și dibaciul episcop din Bruges 47 Paracelsus, Das Buch Meteororum, edit. din Colonia, 1566, citată de B, de Telepnef, Paracelsus, Saint-Gall, 1945.
a fost creat după modelul altor prelați ai Contra-Reformei, dar nu contrazice puținele fapte cunoscute cu privire la adevăratul titular din anii aceia. Don Blas de Vela a fost conceput după un anume Cezar Brancas, abate al mănăstirii Saint-André din Villeneuve-lez-Avignon, mare cabalist, izgonit de călugării săi pe la 1597, din pricina „iudaismului”. Figura lui Fray Juan, voit estompată, amintește de Fra Pietro Ponzio, prietenul și discipolul tânărului Campanella.
Portretele bancherilor și ale oamenilor de afaceri, Simon Adriansen înainte de-a se fi convertit la anabaptism, familia Ligre și ascensiunea ei socială, Martin Fuggers, personaj de asemenea fictiv, dar inspirat de autentica familie care a guvernat pe sub mână Europa secolului al XVI-lea, urmează
îndeaproape modelele lor reale din istoria financiară a epocii, subiacentă
istoriei propriu-zise. Henri-Maximilien face parte dintr-un întreg batalion de gentilomi literați și aventuroși, înzestrați cu un modest bagaj de înțelepciune umanistă, pe care nu mai e nevoie să-i amintim cititorului, dar a căror speță
avea, din păcate, să se stingă pe la sfârșitul secolului48. În sfârșit, Colas Gheel, Gilles Rombaut, Josse Cassel și tovarășii lor mai neînsemnați sunt concepuți în lumina rarelor documente referitoare la viața oamenilor din popor, într-o epocă în care cronicarii și istoricii erau aproape exclusiv preocupați de viața burgheză, atunci când nu se ocupau de cea de la curte. Aceeași remarcă s-ar putea face și cu privire la personajele feminine, figurile de femei, cu excepția câtorva prințese, în general, mai puțin reliefate decât cele masculine.
Cam un sfert din personajele secundare ce străbat această carte sunt de altfel luate ca atare din istorie sau cronicile locale: nunțiul della Casa, procurorul Le Cocq, profesorul Rondelet care a stârnit într-adevăr un scandal la Montpellier punând să fie disecat în fața lui cadavrul fiului său, medicul Joseph Ha-Cohen și, bineînțeles, alături de mulți alții, amiralul Barbarossa și șarlatanul Ruggieri. Bernard Rottman, Jan Matthyjs, Hans Bockhold, Knipperdolling, principalii actori ai dramei de la Münster provin din cronicile contemporane și, cu toate că prezentarea răscoalei anabaptiste a fost făcută
doar de adversari, exemplele de fanatism și de nebunie specifică asediilor sunt prea numeroase în vremurile noastre ca să nu acceptăm drept plauzibile cele mai multe detalii ale cumplitei lor aventuri. Croitorul Adrian și soția sa Maria purced din Tragicele lui Agrippa d’Aubigné; frumoasele italience și admiratorii lor francezi din Sienna se află în Brantôme și Montluc. Vizita Margaretei de Austria la Henri-Juste este imaginară, după cum imaginar este 48 Fragmentului 99 din Petronius, așa cum îl citează Henri-Maximilien, i-au fost adăugate câteva rânduri neautentice, având nevoie de ele ca argumente, presupunându-se a fi fost create nu de inventivul Nodot, în secolul al XVII-lea, ci de vreun înflăcărat umanist al Renașterii, poate chiar de însuși Henri-Maximilien. In summa perenitate este un inspirat apocrif.
și Henri-Juste, dar nu și tranzacțiile acestei principese cu bancherii, nici duioșia ei față de papagalul „L’amant vert”, a cărui moarte a fost deplânsă de către un poet de la curte, nici afecțiunea ei față de Doamna Laodamie, menționată de Brantôme; ciudatul comentariu pe marginea iubirilor feminine care însoțește aici portretul Margaretei de Austria este extras dintr-o altă pagină a aceluiași cronicar. Detaliul referitor la stăpâna casei ce-și alăptează pruncul în timpul unei vizite princiare provine din Memoriile Margaretei de Navarra care a vizitat Flandra cu o generație mai târziu.
Misiunea lui Lorenzaccio în Turcia, în slujba regelui Franței, trecerea sa prin Lyon în 1541 împreună cu suita, în care se afla cel puțin un „harap”, precum și tentativa de asasinat căreia i-a căzut victimă în acest oraș sunt atestate în documentele epocii. Episodul cu ciuma din Basel și Colonia se justifică prin frecvența acestei boli aproape endemice în Europa secolului al XVI-lea, dar anul 1549 a fost ales pentru economia romanului și nu pentru că atunci s-ar fi semnalat o recrudescență în țările rhenane. Faptul că Zénon menționează
în octombrie 1551 riscurile la care se expunea Servet (judecat și ars pe rug în 1553) nu e prematur, după cum s-ar putea crede, ci ține seamă de primejdiile ce-l pândeau demult pe medicul catalan, atât din partea catolicilor cât și a reformaților care, cel puțin în privința condamnării la rug a nefericitului om de geniu, se înțelegeau de minune. Aluzia la o iubită a episcopului Münsterului nu are bază istorică, dar numele ei amintește de numele iubitei unui celebru episcop al Salzbourg-ului din secolul al XVI-lea. Cu două sau trei excepții, numele personajelor fictive sunt toate extrase din arhive sau genealogii, uneori chiar ale autorului. Câteva nume bine cunoscute, de exemplu cel al ducelui de Alba, sunt date aici cu ortografia lor din timpul Renașterii.
*
Capetele de acuzare aduse lui Zénon atât de către autoritățile civile, cât și de cele ecleziastice, precum și detaliile juridice ale procesului său au fost extrase, mutatis mutandis, din vreo șase procese celebre sau mai puțin celebre din cea de a doua jumătate a secolului XVI-lea și începutul secolului al XVII-lea, în special din primele procese ale lui Campanella, în care acuzațiile de natură laică se alăturau celor cu privire la necredință și erezie49. Conflictul incipient care îl opune pe procurorul Le Cocq episcopului din Bruges, care a întârziat și a complicat procesul lui Zénon, este născocit, ca tot procesul de altfel, dar poate fi dedus din ostilitatea violentă ce exista pe atunci în orașele 49 În privința complexelor probleme de procedură semi-ecleziastică, semi-laică, se pot consulta nenumăratele procese verbale reunite de Luigi Amabile, Fra Tommaso Campanella, Neapole, 1882, 3 vol.
Flandrei împotriva prerogativelor administrative ale noilor episcopi înscăunați de Filip al II-lea. Observația ironică a teologului Hiéronymus van Palmaert, care îl trimitea pe Zénon să-și exploreze lumile infinite, a fost făcută
în realitate de Gaspar Schopp, aprigul susținător german al Contra-Reformei, cu ocazia execuției lui Giordano Bruno; tot lui Schopp îi aparține și gluma ce constă în propunerea de a i se da prizonierului (în cazul în speță Campanella) posibilitatea să-i combată pe eretici călare pe mașinile zburătoare inventate de el. Majoritatea detaliilor privind procedura penală specifică orașului Bruges, menționate în ultimele capitole, ca supliciul descris de Zénon canonicului Campanus și care a avut loc la Bruges în 1521 pentru o crimă
neprecizată, condamnarea la rug pentru pruncucidere și rugul înălțat în afara zidurilor orașului pentru condamnații găsiți vinovați de moravuri în afara legii, sunt luate din cartea lui Malcolm Letts, Bruges and Its Past50, deosebit de bine documentat în ceea ce privește arhivele judiciare ale orașului Bruges.
Episodul de la Lăsata secului a fost creat după cele ce s-au petrecut aproape cu un secol înainte, în același oraș, cu ocazia executării consilierilor împăratului Maximilian. Cel cu judecătorul care doarme în timpul ședinței și se trezește crezând că s-a și pronunțat sentința capitală relatează aproape întocmai o anecdotă din vremea aceea despre Jean Hessele, judecător la Tribunalul Inchiziției.
Anumite incidente istorice au fost totuși ușor modificate pentru a le permite să se încadreze în povestirea de față: data primelor comisioane acordate căpitanilor „Calicilor de pe mare” este autentică, dar faptele lor de arme și prestigiul de care s-au bucurat sunt întrucâtva antedatate. Povestea
„portarului” contelui de Egmont contopește execuția lui Jean de Beausart d’Armentières, ostaș de-al contelui, și tortura extraordinară aplicată lui Pierre Col, portar al contelui de Nassau, care a refuzat într-adevăr să cedeze o pictură de Bosch, nu ducelui de Alba, cum afirmă aici starețul Cordelierilor, ci lui Jean Boléa, magistrat și inspector al armatei spaniole: ipoteza că pictura cu pricina era destinată colecției Regelui, a cărui preferință pentru opera lui Bosch este bine cunoscută, îmi aparține, și mi se pare că, în cel mai rău caz, se poate cel puțin susține. Episodul fugii ratate a Domnului de Battenbourg și a gentilomilor săi, precum și a execuției lor la Vilvorde este ușor restrâns în timp.
O modificare mai însemnată este cea referitoare la data celor două procese de moravuri intentate călugărilor augustini și cordelieri din Gand și Bruges, încheiate cu uciderea a treisprezece călugări din Gand și a zece călugări din Bruges. Aceste două procese au avut loc abia în 1578, la zece ani după epoca 50 Desclée, de Brouwer, Bruges, și A.G. Berry, London, 1926.
