cuiva ceva, nu s-ar fi instalat într-un oraș ca Bruges, aflat departe de vâltoarea activităților de mare însemnătate.
Pe judecători îi supăra însă tocmai această lungă ședere a lui Zénon în orașul natal, sub un nume fals: aci era fărădelegea. Faptul că un necredincios osândit de Sorbona s-a ascuns câteva luni la un prieten, chirurg-bărbier, care nu prea era socotit un creștin cucernic, treacă-meargă, dar că un om dibaci ca Zénon, care avusese drept pacienți diferiți regi, a trăit multă vreme în chip de medic sărac la un azil, era prea ciudat ca să nu dea de bănuit. În privința aceasta acuzatul n-a mai avut ce să spună: nici el nu înțelegea de ce zăbovise
atâta vreme la Bruges. Dintr-un fel de decență, nu pomeni nimic despre prietenia ce-l legase din ce în ce mai strâns de răposatul părinte stareț: motivul, de altfel, nu ar fi fost înțeles de nimeni. În ceea ce privește relațiile ticăloase cu Cyprien, acuzatul le nega pur și simplu, dar fiecare își dădu seama că limbajul său era lipsit de virtuoasa indignare ce ar fi fost foarte indicată.
Nu s-a mai revenit asupra acuzației că la Saint-Cosme fuseseră îngrijiți și ospătați diferiți fugari; noul stareț al Cordelierilor, socotind cu înțelepciune că mănăstirea lui pătimise și așa cam multe de pe urma acestei afaceri, a insistat ca zvonurile de răzvrătire legate de medicul azilului să nu mai fie accentuate. Prizonierul, care până atunci se ținuse destul de bine, se înfurie grozav când Pierre Le Cocq, procurorul Flandrei, aducând iar în discuție vechea poveste cu influențele nelegiuite și magice, a afirmat că simpatia lui Jean-Louis de Berlaimont față de medic se putea explica printr-o vrajă. Zénon, după ce îi arătase episcopului că într-un anumit sens, totul este magie, turba de mânie văzând că legătura între două cugete libere putea fi înjosită în așa hal. Prea Sfinția-sa episcopul nu a subliniat aparenta contradicție.
În privința problemelor de doctrină, acuzatul a fost sprinten pe cât poate fi un om legat fedeleș într-un păienjeniș solid. Cei doi teologi chemați în calitate de asistenți erau preocupați mai cu seamă de chestiunea infinității lumilor; s-a discutat îndelung dacă infinit și nelimitat înseamnă același lucru.
Duelul cu privire la veșnicia sufletului sau la supraviețuirea sa parțială sau doar temporară, care ar echivala de fapt pentru creștini pur și simplu cu moartea, a ținut mai mult. Zénon, ironic, a amintit definiția dată de Aristotel diferitelor părți ale sufletului pe care mai târziu învățații arabi o analizaseră
cu inteligență. Se postula oare nemurirea sufletului vegetativ sau a sufletului animal, a sufletului rațional sau a sufletului intelectual, în sfârșit, a sufletului profetic sau a unei entități care se află la baza tuturor acestora? La un moment dat, a scos în evidență că anumite ipoteze de-ale lui aminteau la urma urmei hylemorfismul sfântului Bonaventura, care implică o anumită corporalitate a sufletelor. Argumentul a fost respins, dar canonicul Campanus, care asista la dezbateri și-și amintea că odinioară el îl învățase pe elevul său toate aceste subtilități scolastice, a fost năpădit de un val de mândrie auzind argumentația.
Tot în cursul acelei ședințe s-au citit, cam prea îndelung, după părerea judecătorilor care socoteau că știau și așa destule ca să-și facă o părere, niște caiete unde Zénon își transcrisese cu patruzeci de ani în urmă citate din scrierile păgânilor și ale unor atei notorii, sau ale Părinților Bisericii. Din păcate, Jean Myres păstrase cu grijă acest arsenal de școlar. Argumentele acelea, cu care s-a bătut cam mult apa în piuă, i-au enervat în egală măsură pe acuzat și pe episcop, dar cei ce nu erau specialiști în teologie au fost mai scandalizați de povestea aceasta decât de îndrăzneala Proteoriilor, prea
subtilă ca să fie înțeleasă cu ușurință. În sfârșit, într-o tăcere lugubră, s-a dat citire Profețiilor hazlii cu care Zénon îi distrase odinioară pe organist și pe nevastă-sa, socotindu-le niște ghicitori inofensive. Lumea aceea caraghioasă, asemănătoare cu cea care se vede în tablourile unor pictori, li s-a părut dintr-odată primejdioasă. Neliniștiți ca în fața unei manifestări a nebuniei, oamenii au ascultat povestea cu albina căreia i se fură ceara ca să se cinstească niște morți lipsiți de ochi în fața cărora se ard zadarnic lumânări și care n-au nici urechi ca să audă rugăciunile, nici mâini ca să dea ceva. Însuși Bartholommé Campanus s-a îngălbenit auzind cum se vorbea despre popoarele și principii Europei care plâng și gem în fiecare an pe vremea echinoxului de primăvară
din pricina unui răsculat osândit odinioară în Orient, sau despre niște vicleni și niște nebuni care amenință sau făgăduiesc în numele unui stăpân mut și nevăzut ai cărui reprezentanți se pretind, fără să aducă însă vreo dovadă. De asemenea, nimeni n-a râs de imaginea privitoare la sfinții aceia neprihăniți, uciși zilnic cu miile și puși la frigare, în ciuda behăitului lor jalnic, nici de aceea a oamenilor adormiți pe penele păsărilor și duși în raiul viselor, nici de oscioarele morților preschimbate în arșice ce-i îmbogățesc sau îi sărăcesc pe cei vii pe câte o masă de lemn mânjită cu vin, și cu atât mai puțin de sacii găuriți la cele două capete și cocoțați pe catalige, ce împrăștie în lume un vânt spurcat de vorbe și macină pământ în pipotele lor. Dincolo de intenția de hulă
împotriva instituțiilor creștinești, vădită în mai multe locuri, în aiurelile acelea se simțea un refuz aproape absolut ce-ți lăsa un gust destul de amar în gură.
Citirea acelor pagini i-a pricinuit chiar și filosofului o oarecare amărăciune, dar ceea ce-l întrista în cel mai înalt grad era că oamenii se înfuriau pe îndrăznețul care arăta năpăstuita condiție umană în toată absurditatea ei și nu pe condiția aceasta, pe care, într-o mică măsură, puteau totuși s-o schimbe.
După ce episcopul a propus să se renunțe la fleacuri, doctorul în teologie Hieronymus van Palmaert, care se vedea bine că-l urăște pe acuzat, s-a întors la citatele adunate de Zénon și și-a susținut părerile precum că vicleșugul ce constă din a extrage păreri nelegiuite și vătămătoare din autorii vechi e mai dăunător decât o afirmație directă. Prea Sfinția-sa episcopul a considerat această părere exagerată. Chipul congestionat al doctorului în filosofie s-a înroșit și mai tare și acesta a întrebat foarte ritos de ce-l mai deranjaseră, să
vină să-și dea părerea în privința unor erori de moravuri și doctrină asupra cărora nici măcar un judecător de la țară n-ar fi stat pe gânduri.
În timpul acelei ședințe s-au petrecut două fapte foarte dăunătoare inculpatului. O femeie înaltă, cu trăsături grosolane, s-a prezentat plină de neastâmpăr. Era Catherine, fosta slujnică a lui Jean Myers, care se plictisise repede să-i tot slujească pe bătrânii infirmi așezați de Zénon în casa de pe
Quai-au-Bois și se apucase să spele vasele Lubeniței. Îl învinui pe medic de otrăvirea lui Jean Myers cu ajutorul leacurilor aduse de el; dându-se în vileag și pe ea, doar-doar l-o înfunda pe întemnițat, femeia mărturisea că l-a ajutat pe Zénon să-și otrăvească prietenul. Bărbatul acela ticălos îi ațâțase mai înainte simțurile cu ajutorul unor farmece, așa că ajunsese să-i fie roabă, trup și suflet. Nu mai contenea povestind cele mai năstrușnice amănunte cu privire la legătura lor trupească: se vede treaba că prieteșugul cu dezmățatele și cu mușterii Lubeniței o învățase între timp o grămadă de lucruri. Zénon a negat cu tărie că l-ar fi otrăvit pe bătrânul Jean, dar a recunoscut că în două rânduri o cunoscuse pe femeia cu pricina. Toate aceste mărturisiri, pe care Catherine le făcea urlând și dând din mâini, i-au trezit de îndată din amorțeală pe judecători; asupra publicului ce se îngrămădea la intrarea în sală efectul a fost uriaș; din pricina lor s-au confirmat toate zvonurile înfiorătoare în legătură
cu vrăjitorul. Catherine, însă, se pornise și nu mai contenea; au redus-o la tăcere; în timp ce-i înjura cumplit pe judecători, a fost dată pe ușă afară și trimisă la casa de nebuni, unde s-a dezlănțuit în voie. Magistrații rămăseseră
totuși pe gânduri. Faptul că Zénon nu-și păstrase moștenirea lăsată de chirurgul-bărbier dovedea că fusese dezinteresat, iar omorul nu mai avea pricină; pe de altă parte, s-ar fi putut ca tocmai remușcarea să-l fi făcut să se poarte astfel.
În timp ce încă se mai căzneau cu povestea asta, judecătorii s-au pomenit cu o scrisoare anonimă în care se afla un denunț și mai primejdios având în vedere starea actuală a treburilor obștești. Mesajul provenea fără doar și poate de la vecinii lui Cassel, bătrânul fierar. Se afirma că, vreme de două luni încheiate, medicul se dusese în fiecare zi la fierărie să îngrijească un rănit care era nici mai mult nici mai puțin decât ucigașul răposatului căpitan Vargaz; același medic, dând dovadă de multă dibăcie, îl ajutase pe criminal să fugă.
Din fericire pentru Zénon, Josse Cassel, care ar fi putut să spună multe, era în Gueldra, în slujba Regelui, în regimentul Domnului de Landas unde tocmai se înrolase. Bătrânul Pieter, rămas singur, își închisese casa și se întorsese la el în sat, unde avea ceva avere, dar nimeni nu știa precis în ce loc. Zénon a negat după cum se cuvenea; în mod neașteptat și-a găsit un aliat în persoana magistratului ce consemnase odinioară în registrele lui faptul că ucigașul căpitanului Vargaz murise într-o șură de fân și acum nu ținea deloc să fie acuzat că dăduse dovadă de neglijență când instruise afacerea aceea de demult. Autorul scrisorii n-a fost descoperit, iar vecinii lui Josse, cercetați fiind, au dat răspunsuri în doi peri; niciun om cu mintea întreagă n-ar fi mărturisit că a așteptat doi ani până să dea în vileag o atare nelegiuire.
Acuzația însă era gravă și o întărea pe cea referitoare la ajutorarea fugarilor veniți la azil.
Pentru Zénon, procesul nu mai era altceva decât echivalentul unuia dintre jocurile de cărți cu Gilles, pe care, fie din nepăsare, fie din neatenție, le pierdea totdeauna. Asemenea cartonașelor acelora bălțate ce îi aduc la sapă de lemn sau îi îmbogățesc pe jucători, fiecare piesă din jocul acela legal avea o valoare arbitrară; exact ca la șeptic sau la șaizeci și șase, trebuia să te ferești, să bați cărțile, să vezi ce face adversarul, să-ți maschezi jocul și să minți. De altfel, chiar să-l fi spus, adevărul ar fi stânjenit pe toată lumea. Se deosebea de altfel foarte puțin de minciună. Când spunea adevărul, în acel adevăr era cuprins și neadevărul; nu se lepădase nici de creștinism și nici de credința catolică, dar, dacă ar fi fost nevoit, ar fi făcut-o liniștit și cu cugetul împăcat, iar dacă s-ar fi întors în Germania, după cum nădăjduise, ar fi devenit probabil luteran. Nega, pe bună dreptate, că ar fi avut legături trupești cu Cyprien, dar într-o seară
dorise trupul ce acum pierise; într-un anumit sens acuzațiile bietului băiat fuseseră mai puțin false decât își închipuise însuși Cyprien atunci când i le adusese. Nimeni nu-l mai învinuia că i-ar fi propus Idelettei o fiertură
abortivă, și medicul negase în mod insistent că ar fi făcut una ca asta, dar, cu această rezervă neformulată că, dacă l-ar fi rugat la timp, ar fi ajutat-o și că-i părea rău că n-o putuse scuti astfel de un sfârșit atât de jalnic.
Pe de altă parte, chiar atunci când nega în mod hotărât mincinos, ca în cazul îngrijirilor date lui Han, adevărul curat ar fi fost tot atât de mincinos. Ajutorul dat răsculaților nu provenea, după cum credeau procurorul cu indignare și patrioții cu admirație, din faptul că se alăturase cauzei lor; niciunul dintre acei fanatici n-ar fi înțeles devotamentul său rece de medic. Schimburile de păreri cu teologii își avuseseră farmecul lor, dar Zénon știa prea bine că nu există
niciun fel de împăcare trainică între cei ce caută, cântăresc, disecă și nu se consideră dezordonați, ba dimpotrivă, de faptul că mâine sunt capabili să
gândească altfel decât astăzi și între cei ce cred, sau doar pretind una ca asta și-i amenință pe semenii lor cu moartea ca să-i silească să creadă la fel ca ei.
O obositoare impresie de irealitate domnea în timpul acelor discuții în care întrebările și răspunsurile se situau pe planuri diferite. I s-a întâmplat să
adoarmă în timpul uneia dintre ultimele ședințe; Gilles, care stătea lângă el, i-a dat un ghiont, restabilind astfel disciplina. De fapt, dormea și un judecător.
Magistratul cu pricina se trezi crezând că s-a și pronunțat sentința capitală, ceea ce i-a făcut să râdă pe toți, chiar și pe acuzat.
Dintru început părerile se grupaseră în scheme complicate, atât la tribunal, cât și în oraș. Poziția episcopului nu era clară, dar, evident, el reprezenta punctul de vedere moderat, dacă nu chiar indulgența propriu-zisă. Prea Sfinția-sa fiind ex officio unul dintre susținătorii puterii regale, mulți oameni de vază îi imitau atitudinea; Zénon era gata să ajungă protejatul partidului
stăpânirii. Anumite acuzații aduse prizonierului erau însă atât de grave, încât a fi moderat era cam primejdios. Rudele și prietenii lui Philibert Ligre, câți mai rămăseseră la Bruges, șovăiau; la urma urmei acuzatul făcea parte din familie, dar dumnealor încă nu se dumiriseră dacă din pricina asta se cuvenea să-l apere sau să-l înfunde și mai rău. Dimpotrivă, cei ce pătimiseră de pe urma manevrelor necruțătoare ale bancherilor Ligre îl înglobau și pe Zénon în pica pe care le-o purtau acestora: când îi auzeau numele, făceau spume la gură. Patrioții, foarte numeroși printre burghezi și constituind partea cea mai înaintată a oamenilor de rând, ar fi trebuit să-l sprijine pe nenorocitul despre care se zicea că-i ajutase pe tovarășii lor; unii într-adevăr au și făcut-o, dar cei mai mulți dintre entuziaștii aceia erau atrași de doctrina evanghelică și urau mai mult ca orice pe lume ateismul și desfrâul, chiar atunci când se prezentau sub forma unei vagi bănuieli; în plus, urau mănăstirile, iar Zénon li se părea un individ care fusese în cârdășie cu călugării din Bruges. Doar câțiva oameni, prieteni necunoscuți de-ai filosofului, legați de el prin simpatii având în fiece caz în parte pricini diferite, încercau să-l ajute în mod discret, fără să atragă
atenția justiției asupra lor, căci aproape toți aveau motive să se ferească.
Acestora din urmă nu le scăpa nicio ocazie de a încurca lucrurile, bizuindu-se pe confuzia aceasta ca să-i obțină acuzatului un câștig oarecare, sau să-i facă
ridicoli pe cei ce-l persecutau.
Canonicul Campanus a ținut minte multă vreme că la începutul lunii februarie, cu puțin înainte de ședința fatală, când Catherine dăduse buzna în sala de judecată, domnii judecători se opriseră câteva clipe în pragul grefei spunându-și punctul de vedere, după plecarea episcopului. Pierre Le Cocq, omul de încredere al ducelui de Alva în Flandra, a declarat că s-au pierdut aproape șase săptămâni cu fel de fel de fleacuri, când ar fi fost atât de simplu să se aplice sancțiunile legale. Totuși, era bucuros că acest proces total lipsit de importanță, care nu avea nici în clin nici în mânecă cu marile probleme ale zilei, oferea publicului o diversiune dintre cele mai utile; oamenilor neînsemnați din Bruges le păsa mai puțin de cele ce se petreceau la Bruxelles, la Tribunalul Extraordinar, din moment ce în persoana lui Zénon aveau o preocupare la fața locului. În plus, în vremea aceea când toată lumea reproșa Justiției așa-zisul ei caracter arbitrar, nu strica să se arate că în Flandra judecătorii erau încă în stare să respecte legalitatea. Adăugase, vorbind ceva mai încet, că Prea Sfințitul episcop făcuse uz cu multă înțelepciune de legitima autoritate pe care unii i-o contestau fără niciun temei, dar că s-ar fi cuvenit poate să se stabilească o distincție între om și funcție. Prea Sfinția-sa avea anumite scrupule de care ar fi trebui să se lepede dacă voia să mai facă și de aci înainte pe judecătorul. Poporul ținea morțiș să-l vadă pe individul cu
pricina pe rug și e primejdios să-i iei unui dulău ciolanul după ce i l-ai plimbat pe sub nas.
Bartholommé Campanus știa că influentul procuror era dator vândut la banca Ligre, cum i se mai zicea încă la Bruges. A doua zi a trimis valvârtej un curier nepotului său Philibert și doamnei Martha, soața dumisale, cerându-le să-l determine pe Pierre le Cocq să-i găsească întemnițatului o portiță de scăpare.
O LOCUINȚĂ FRUMOASĂ
Philibert și nevasta lui își ridicaseră de curând la Forestel o reședință
