mediteze asupra acestui subiect supărător ce-l preocupase în mod secundar toată viața. Mai cu seamă în acest domeniu, vederile învățaților le contraziceau pe ale oamenilor de rând. Gloata îl cinstea și totodată îl ura pe magician pentru puterile sale, pe care le presupunea a fi uriașe; și aici ieșea la iveală tot invidia. Fuseseră dezamăgiți găsind la Zénon doar lucrarea lui Agrippa de Nettesheim, pe care o avea și canonicul Campanus și episcopul, precum și pe aceea mai recentă a lui Giovanni della Porta, aflată de asemenea pe masa Prea Sfinției-sale. De vreme ce toți se încăpățânau în această direcție, episcopul, din spirit de dreptate, ținu să-l cerceteze el însuși pe acuzat. În timp
ce pentru proști magia era știința supranaturalului, sistemul acesta îl neliniștea pe prelat tocmai pentru că nega minunile. În această privință Zénon a fost aproape sincer. Universul socotit magic era alcătuit din atracții și repulsii supuse unor legi încă misterioase, dar nu neapărat de nepătruns pentru mintea omenească. Magnetul și chihlimbarul erau singurele substanțe cunoscute ce păreau a da cât de cât în vileag acele taine pe care nimeni nu le studiase încă și care poate într-o zi vor lămuri totul. Marele merit al magiei și al fiicei sale, alchimia, era că postulau unitatea materiei într-o atare măsură, încât anumiți filosofi alchimiști se crezuseră îndreptățiți să asimileze materia cu lumina și cu trăsnetul. Cercetătorii o apucau astfel pe o cale ce-i ducea departe și ale cărei primejdii erau recunoscute de către toți adepții demni de acest nume ai acelor teorii. Știința mecanicii, de care Zénon se apropiase destul de mult, se înrudea cu aceste cercetări prin faptul că se străduia să
transforme cunoașterea lucrurilor în putere asupra lor și indirect asupra omului. Într-un anumit sens, totul era magie: știința ierburilor și a metalelor ce-i îngăduie medicului să înrâurească boala și bolnavul, era magie; boala însăși ce se impune trupului ca o stăpânire de care acesta uneori nu vrea să
se vindece, era tot magică; puterea sunetelor ascuțite sau grave ce tulbură
sufletul sau dimpotrivă, îl liniștesc, era de asemenea magică; mai magică
decât toate era virulenta putere a cuvintelor aproape totdeauna mai tari decât lucrurile, ceea ce explică afirmațiile din Sefer Yezirah, ca să nu pomenim chiar Evanghelia Sfântului Ioan. Prestigiul ce-i înconjoară pe principi și se degajă
din ceremoniile bisericii e magie curată, precum tot magie sunt și butucii negri și tobele lugubre ale execuțiilor care-i fascinează și-i îngrozesc pe spectatori mai mult chiar decât pe victime. În sfârșit, tot de esență magică e și dragostea și ura ce întipăresc în mintea noastră chipul unei ființe de care consimțim să ne lăsăm obsedați.
Prea Sfinția-sa a dat din cap, dus pe gânduri; un univers astfel organizat nu-i mai lasă loc voinței personale a lui Dumnezeu. Zénon a aprobat, știind ce riscă. Apoi, a avut loc un schimb de argumente cu privire la ce este voința personală a lui Dumnezeu, prin intermediul cui se exercită și dacă este necesară în săvârșirea minunilor. Episcopul, de pildă, nu considera supărătoare interpretarea dată de autorul Tratatului lumii fizice stigmatelor sfântului Francisc, explicate de el ca un rezultat extrem al unei foarte puternice iubiri, care pretutindeni îl face pe cel ce iubește să semene cu ființa iubită. Nerușinarea filosofului consta în faptul că dădea acestei explicații un caracter exclusiv și nu inclusiv. Zénon a negat asemenea intenție. Dând, dintr-un fel de bună-cuviință de dialectician, apă la moara adversarului său, Prea Sfinția-sa îi aminti că prea cucernicul cardinal Nicolas Cusanus stăvilise odinioară entuziasmul stârnit de statuile făcătoare de minuni și de ostiile care
sângerează; acel venerabil savant (ce postulase de asemenea un univers infinit) acceptase parcă dinainte doctrina lui Pomponacius, pentru care minunile sunt pe de-a-ntregul rezultatul forței imaginative, după cum afirmau Paracelsus și Zénon că se întâmplă cu aparițiile magiei. Astăzi însă, prea sfințitul cardinal, ce luptase odinioară din răsputeri împotriva erorilor husiților, și-ar tăinui poate părerile acestea atât de îndrăznețe, ca nu cumva să-i încurajeze pe ereticii și necredincioșii mai numeroși acum decât pe vremea sa.
Zénon n-a avut încotro și a fost de acord; atmosfera era, desigur, mai puțin favorabilă ca oricând libertății de gândire. A adăugat chiar, cu aceeași bunăvoință dialectică de care dăduse dovadă și episcopul, că atunci când se spune despre o vedenie că e în întregime un produs al imaginației, asta nu înseamnă că e imaginară în sensul grosolan al cuvântului: dumnezeii și demonii ce sălășluiesc în noi înșine sunt cât se poate de reali. Episcopul s-a încruntat auzind primul dintre cele două plurale, dar era om cult și știa că
trebuie să le treci cu vederea unele lucruri celor ce-i cunosc bine pe scriitorii greci și latini. De altfel, medicul continua, vorbindu-i despre atenția deosebită
pe care o acordase totdeauna halucinațiilor bolnavilor săi. Din ele răzbătea tot ceea ce e mai adevărat în ființa omenească și uneori deslușea într-însele un rai autentic și un adevărat iad. Întorcându-se la magie și la alte doctrine asemănătoare, a arătat că trebuie luptat nu numai împotriva superstiției, dar și împotriva scepticismului grosolan ce nega fără niciun temei tot ce-i invizibil și neexplicat. Asupra acestui punct, prelatul și Zénon au fost de acord fără
rezerve. În sfârșit, au ajuns și la himerele lui Copernic: problema aceasta pur ipotetică nu prezenta pentru inculpat nicio primejdie teologică. Putea fi acuzat cel mult de trufie pentru că prezentase drept plauzibilă o obscură
teorie ce contrazicea Scriptura. Fără a-l egala pe Luther și Calvin în demascarea unui sistem ce-și bătea joc de povestea lui Iosua, episcopul îl socotea totuși mai puțin acceptabil pentru bunii creștini decât pe cel al lui Ptolemeu. Îi aduse de altfel o obiecție matematică foarte justă bazată pe paralaxe. Zénon admise că mai erau multe lucruri de dovedit.
Întorcându-se acasă, adică în închisoare, și știind prea bine că întemnițarea lui era o boală cu sfârșit fatal, Zénon, obosit de atâtea argumentări, se străduia să cugete cât mai puțin cu putință. Cel mai bun lucru era să dea gândirii sale ocupații mecanice care să-l împiedice a se lăsa pradă groazei sau maniei: chiar el era pacientul care trebuia sprijinit și ferit de deznădejde. L-au ajutat limbile străine cunoscute: știuse cele trei sau patru limbi savante ce se învățau în școală, iar în cursul peregrinărilor și al vieții sale se familiarizase de bine de rău cu vreo șase-șapte graiuri populare diferite. Îi păruse adesea rău că
târăște după sine acest bagaj de cuvinte nefolosite; faptul că știi zgomotul sau semnul de care se slujesc oamenii ca să desemneze ideea de adevăr sau ideea de dreptate în zece sau douăsprezece limbi e cam caraghios. Talmeș-balmeșul acela a devenit o distracție: a întocmit liste, a alcătuit grupări, a comparat alfabete și reguli de gramatică. S-a jucat câteva zile cu proiectul unei limbi logice, la fel de limpezi ca notația muzicală, capabile să exprime în mod ordonat toate faptele posibile. A născocit limbaje cifrate, ca și când ar fi avut cui să-i adreseze niște mesaje secrete. Și matematica i-a fost de folos: calcula, urmărind pe deasupra acoperișului închisorii, declinația stelelor; a refăcut cu grijă socotelile privind cantitatea de apă absorbită și eliminată zilnic de planta care fără îndoială se usca în laboratorul său.
S-a gândit din nou, îndelung, la mașinile zburătoare și scufundătoare, la înregistrările de sunete cu ajutorul unor mecanisme ce imită memoria omenească, dispozitive pe care le desenase odinioară împreună cu Riemer și pe care i se mai întâmpla și astăzi să le schițeze în carnețelele lui. Îl năpădise însă un fel de neîncredere față de aceste prelungiri artificiale ale membrelor omului: ce folos să te poți cufunda în ocean sub un clopot de fier și de piele tăbăcită, atâta vreme cât scufundătorul, limitându-se doar la resursele sale, s-ar sufoca sub apă, sau să te înalți în văzduh datorită unor pedale și unor mașinării, atâta vreme cât trupul omenesc rămâne o masă greoaie ce cade ca o piatră. Și, mai ales, la ce ar folosi să mai găsești modalitatea de a înregistra vorbele omenești, care și așa umplu supărător de mult lumea cu larma lor mincinoasă. Fragmente din tabelele alchimiste învățate pe de rost la León au țâșnit din negura uitării. Ascultându-și când memoria, când rațiunea, s-a silit să-și retrăiască pas cu pas anumite operații chirurgicale: acea transfuzie de sânge, de pildă, pe care o încercase de două ori. Prima reușise mai bine decât se așteptase, dar cea de-a doua provocase moartea subită nu a celui ce-și vărsase sângele, ci a celui ce-l primise, de parcă, într-adevăr, între cele două
lichide roșii ce se scurgeau din indivizi diferiți ar fi existat niște aversiuni și niște atracții despre care nu știm nimic. Aceleași potriviri și aceleași repulsii explică, fără îndoială, la diferite perechi, sterilitatea sau fecunditatea. Fără
voia lui, cuvântul acesta l-a purtat cu gândul la Idelette, când o luaseră străjile.
Pavăza lui atât de meșteșugită se crăpa: într-o seară, stând lângă masa lui și uitându-se în neștire la flacăra lumânării, și-a adus deodată aminte de tinerii călugări dați pradă focului, și groaza, mila, spaima, precum și o mânie ce se preschimbă în ură îl făcură spre marea lui rușine să verse un potop de lacrimi.
Nici nu mai știa bine de ce și pentru cine plânge astfel. Închisoarea îl slăbea.
Adesea, la căpătâiul bolnavilor, avusese prilejul să audă povestindu-se vise. Și el își analizase visele. Oamenii se mulțumeau aproape totdeauna să
dobândească din acele vedenii prevestiri uneori adevărate, căci dau în vileag
tainele celui ce doarme, dar Zénon își spunea că acele jocuri ale gândirii lăsate în voia ei ne-ar putea da mai ales niște informații cu privire la felul în care sufletul percepe lucrurile. Enumera calitățile substanței văzute în vis: ușoară, impalpabilă, incoerentă, total liberă în raport cu timpul, mobilă din punct de vedere al formelor persoanei, astfel încât fiecare este în vis multiplu, și mai mulți se reduc la unul singur, îmbibate cu sentimentul aproape platonician al reminiscenței și cu cel aproape insuportabil al unei necesități. Aceste categorii fantomale semănau foarte mult cu ceea ce pretind ermetiștii că știu cu privire la viața de dincolo de mormânt, ca și când, pentru suflet, universul morții l-ar continua pe cel al nopții. Totuși, viața însăși, văzută de un om gata s-o părăsească, dobândea și ea ciudata instabilitate și strania rânduială a viselor. Trecea de la una la alta, așa cum se muta din sala grefei unde i se lua interogatoriul în celula sa bine zăvorâtă, și din celulă în curticica plină de zăpadă. Se văzu la ușa unui turnuleț îngust de la Vadstena, unde-l găzduise regele Suediei. Un elan mare, pe care principele Erik îl gonise în ajun prin pădure, stătea drept în fața lui, nemișcat și răbdător, ca toate animalele când așteaptă o mână de ajutor. Zénon, visând, simțea că e dator să ascundă și să
scape sălbăticiunea, dar nu știa cum să-l facă să treacă pragul acelui adăpost omenesc. Elanul era negru, lucios și ud de parcă ar fi străbătut un râu ca să
ajungă până la el. Altă dată, Zénon se afla într-o barcă ce ieșea dintr-un fluviu spre largul mării. Era o zi frumoasă, cu soare și vânt. Sute de pești înotau și dădeau târcoale etravei, duși de curent și luându-i-o la rându-le înainte, trecând din apa dulce în cea sărată, iar migrația și plecarea erau pline de bucurie. Dar de la o vreme visul nu-i mai era de folos. Lucrurile au început să
dobândească de la sine acele culori pe care nu le au decât în vis și care amintesc verdele, purpuriul și albul pur din nomenclaturile alchimiste: o portocală, ce-i împodobi într-o zi cu luxul ei masa, străluci îndelung asemenea unui bulgăre de aur. Mireasma și gustul ei ales au fost un mesaj. În mai multe rânduri i s-a părut că aude o muzică solemnă ca de orgă, dacă aceea a orgii s-ar putea revărsa în liniște; sunetele acelea erau primite mai degrabă de spirit decât de auz. A atins ușor cu mâna o cărămidă puțin cam zgrunțuroasă, acoperită cu licheni, și i s-a părut că cercetează un întreg univers. Într-o dimineață, plimbându-se prin curte cu paznicul său, Gilles Rombaut, a văzut pe caldarâmul neregulat un strat de gheață transparentă sub care luneca și se-nvolbura un firicel de apă. Șuvița aceea firavă își căuta, și-și găsea, povârnișul. Odată, cel puțin, a văzut o nălucă ziua-n amiaza mare. Un băiat frumos și trist, de vreo zece ani, venise la el în odaie. Era îmbrăcat în negru de sus până jos, asemenea unui copil regesc ieșit dintr-un castel vrăjit ca cele pe care le străbați în vis, dar dacă nu s-ar fi aflat dintr-odată și pe tăcute acolo, fără să fi trebuit să intre și să meargă, Zénon ar fi putut crede că e aievea.
Copilul acela semăna cu el, și totuși nu era cel ce crescuse pe strada Lânarilor.
Zénon căuta în trecutul lui, unde nu prea se aflau femei. Prevăzător, avusese grijă de Casilda Perez; nu dorea s-o trimită înapoi în Spania pe biata fată, care rămăsese grea cu el. Roaba de sub zidurile Budei murise curând după ce o luase la el și tocmai de aceea își aducea aminte de ea. Celelalte femei nu fuseseră altceva decât niște dezmățate de care se împiedicase bătând drumurile: nu-i plăcuseră grămezile acelea de fuste și carne. Stăpâna din Frösö fusese însă altfel: îl iubise îndeajuns ca să-i ofere un adăpost durabil: dorise să aibă un copil cu el; nu va afla niciodată dacă această dorință, ce-o depășește pe aceea a trupului, se înfăptuise sau nu. Să fi fost oare cu putință
ca jetul de sămânță, străbătând negurile, să se fi preschimbat în ființa aceasta ce-i prelungea și poate îi înmulțea substanța, ființă ce era și totodată nu era el însuși? îl cuprinse un sentiment de nețărmurită oboseală și în același timp, fără voia lui, o oarecare mândrie. Dacă așa stăteau lucrurile, era părtaș, așa cum fusese de altminteri și prin scrierile, și prin faptele sale; nu avea să iasă
din labirint decât la sfârșitul veacurilor. Copilul Signei Ulfsdatter, copilul nopților albe, posibil printre atâtea alte lucruri posibile, se uita la bărbatul secătuit, cu ochii săi uimiți, dar gravi, gata parcă să-i pună niște întrebări cărora Zénon nu le-ar fi putut răspunde. Ar fi fost greu de zis care dintre ei îl privea pe celălalt cu mai multă milă. Năluca se destrămă dintr-odată, așa cum se închegase: copilul, imaginat poate, se făcu nevăzut. Zénon se strădui să nu se mai gândească la el; fusese fără îndoială doar halucinația unui întemnițat.
Paznicul de noapte, un anume Hermann Mohr, era un bărbat morocănos, înalt și voinic, care dormea iepurește în fundul coridorului; ai fi zis că n-are plăcere pe lume decât să ungă și să frece zăvoarele. Gilles Rombaut, în schimb, era o secătură destul de hazlie. Vânturase lumea, căci fusese vânzător ambulant și oștean; flecărind fără încetare, îl informa pe Zénon despre toate câte se vorbeau sau se săvârșeau în oraș. El administra cei șaizeci de soli alocați arestatului, la fel ca altor prizonieri mai de vază, dacă nu chiar nobili.
Îl îndopa cu mâncare știind prea bine că Zénon abia se atinge de ea și că
pateurile și afumăturile ajungeau pe masa soților Rombaut și a celor patru copii ai lor. Belșugul de hrană și rufăria destul de bine spălată de nevasta lui Rombaut nu-l prea încântau pe filosof, cu toate că făcuse întrucâtva cunoștință cu iadul din închisoarea obișnuită; între el și pezevenghiul acela se înjghebase un fel de camaraderie, cum se întâmplă îndeobște când un om îi aduce altuia de mâncare, îl plimbă, îi rade barba și-i golește hârdăul. Spusele paznicului erau un antidot binevenit al stilului teologic și judiciar. Gilles nu era prea sigur că Dumnezeu există, având în vedere starea jalnică a lucrurilor de pe pământ. Nenorocirea Idelettei îi storsese lacrimi: mare păcat că i se luase viața unei puștoaice atât de frumoasă. Pățania Îngerilor i se părea
ridicolă, dar socotea totodată că oamenii se distrează și ei cum pot și că
gusturile și culorile nu se discută. În ceea ce-l privea, îi plăceau fetele, ăsta fiind un gust mai puțin primejdios, dar cam costisitor, de pe urma căruia avea uneori tărăboi acasă. Cât despre treburile obștești, puțin îi păsa. Zénon și cu el jucau cărți: Gilles câștiga totdeauna. Medicul doftoricea toată familia Rombaut. O bucată mare de plăcintă, lăsată de Greete la grefă în ziua de Bobotează pentru Zénon, i-a făcut poftă pușlamalei care a confiscat-o pentru ai săi, ceea ce de altfel nu era prea grav, deoarece prizonierul avea și așa prea multă mâncare. Zénon n-a aflat însă niciodată că Greete îi dăduse această
sfioasă dovadă de credință.
La momentul potrivit, filosoful s-a apărat destul de bine. Anumite acuzații ce până la urmă s-au menținut împotriva lui erau de-a dreptul stupide: desigur, în Orient nu îmbrățișase credința lui Mahomed; nici măcar nu era circumcis. A se dezvinovăți că-i slujise pe barbarii necredincioși într-o vreme când flota și oastea lor se luptau împotriva Împăratului era o treabă mai grea; Zénon a arătat că, fiind fiul unui cetățean al Florenței și fiind stabilit pe atunci în Languedoc, unde își practica meseria, el se considera supus al Regelui Preacreștin, care întreținea relații bune cu Poarta Otomană. Argumentul nu prea era serios, dar, tocmai atunci, s-au răspândit niște povești foarte folositoare acuzatului, cu privire la acea călătorie în Orient. Zénon ar fi fost, chipurile, unul dintre agenții secreți ai Împăratului în țările barbare, și tăcea doar din discreție. Filosoful n-a contrazis această idee, și alte câteva și mai fanteziste, ca să nu-și dezamăgească prietenii necunoscuți care desigur le împrăștiaseră. Cei doi ani petrecuți la curtea regelui Suediei erau însă mai dăunători fiindcă erau mai recenți și nu puteau fi înfrumusețați de nicio aură
de legendă. Trebuia să se știe dacă, în țara aceea așa-zis reformată, dusese o viață de bun catolic. Zénon a negat faptul că s-ar fi lepădat de catolicism, dar n-a mai adăugat că se dusese la predică, de altfel cât putuse mai rar.
Învinuirea de spionaj în folosul străinilor a ieșit din nou la suprafață; acuzatul s-a pus rău cu tribunalul afirmând că, dacă ar fi vrut să afle și să transmită
